Școală… acum două mii de ani (?) (cugetări – posibil – degrevante)

„Discutăm dacă e mai util să-l ținem pe copil acasă – între pereții unei locuințe particulare – ori să-l încredințăm școlilor cu numeroși copii și profesori, ca să zic așa, publici. 

Se crede că moravurile se corup în școli; și de fapt uneori se și corup; dar aceasta se întâmplă și acasă; deosebirea decurge din firea și grija depusă în educarea fiecăruia. O, dacă nu am corupe noi înșine caracterul copiilor noștri! De la început le destrămăm copilăria  prin plăceri. Acea educație molatică, pe care o numim indulgență, sfărâmă toate forțele – și ale minții și ale trupului. Ce nu va râvni ca adult acela care se târăște pe purpură? Din asta își fac obișnuință, apoi o a doua natură. Astfel destrăbălați și nărăviți, nu din școli iau ei aceste rele, ci le aduc în școli. 

Prefer lumina limpede a asocierilor  de copii de bună familie, unei instrucțiuni făcute în întuneric și singurătate. Căci orice profesor bun preferă  un auditor mai numeros și se socotește demn  de o sală de prelegeri mai mare. Căci cuvântul profesorului nu este ca o cină, care ajunge mai puțin fiecăruia, dacă sunt mai mulți, ci este asemenea  soarelui, care dăruiește tuturor la fel de multă lumină și căldură.

Dacă trebuie să evităm clasele prea numeroase – chiar dacă lumea aleargă  pe bună dreptate la vreun anume profesor – nu înseamnă că trebuie să fugim cu totul de școli; una este a evita și alta a alege. 

Nu aș putea încuviința câtuși de puțin bătaia elevilor; mai întâi fiindcă este un lucru înjositor și vrednic de robi și suntem de acord că, pentru o anume vârstă  constituie o adevărată jignire; apoi, pentru că, dacă firea unui copil e atât de puțin demnă încât nu se îndreaptă prin mustrare, un astfel de copil va deveni nesimțitor chiar la lovituri, ca orice sclav infam. Se pare însă că pedepsim azi la copii neglijența celor care ar trebui să-i țină sub ochi, pentru că  nu îi constrângem pe elevi să facă cele cuvenite, ci îi pedepsim pentru că nu le-au făcut. 

Nu este suficient însă ca profesorul să dea exemplu de stăpânire de sine, ci, prin severitatea disciplinei, să țină în frâu moravurile tinerilor  reuniți în jurul său. Să nu treacă cu vederea nimic din ce trebuie îndreptat. 

Trebuie să le interzicem strict copiilor libertatea – acordată în general – de a se ridica și a se agita ; tinerii trebuie să-și exprime cu discreție sentimentele. E foarte greșit obiceiul – azi numit politețe – de a-și lăuda reciproc orice. Este o practică nelalocul ei, e ceva teatral și străin școlilor serios organizate, căci grija și efortul  par de prisos, dacă elevii sunt lăudați indiferent ce au spus. Rezultatul este îngâmfarea și încrederea în sine neîntemeiată, astfel că elevii, îngâmfați de aprobarea tumultuoasă a colegilor încep să-l dușmănească pe profesor, dacă nu sunt îndeajuns lăudați de el. Dar profesorii trebuie să le pretindă elevilor să-i urmărească cu atenție și respect. Căci nu profesorul trebuie să vorbească după gustul elevilor, ci elevul după al profesorului. 

… pentru moment nu recomand elevilor mai mult decât să-și iubească profesorii în măsura în care-și iubesc studiile și să-i considere drept părinți – desigur nu trupești –  ai minții lor. Căci, după cum datoria profesorilor este să-i învețe pe elevi, tot așa datoria elevilor este să se dovedească dornici de învățătură; una fără alta nu dă rezultat. ”

…………………………………………………………………………

Astfel gândea cel dintâi  profesor din istorie remunerat (imperial, e drept, nu democratic…) de Stat: Fabius Quintilianus. 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *