Monica Pillat. O nouă apariţie editorială: Somnul de taină

Zilele acestea, editura Spandugino recomandă cititorilor volumul Monicăi Pillat Somnul de taină, publicat de curând. Cartea, structurată în trei secţiuni: „Jurnal nocturn (1965-2022)”, „Zidirea visului în vers” şi „Furişări în poveste”, cuprinde şi un interviu pe tema orizontului oniric, interviu pe care Cristian Pătrăşconiu i l-a luat autoarei. Revista Lapunkt vă propune spre lectură un fragment din mărturisirea scriitoarei şi unul din postfaţa semnată de Dan C. Mihăilescu:

Monica Pillat
din „O lămurire”
Experienţele avute în somn mi-au dezvãluit rãspunsuri salvatoare la întrebãrile şi neliniştile diurne, revelându-mi cã obstacolele cu care mã lupt, când sunt treazã, devin derizorii, atunci când adorm şi când mã desprind din carapacea timpului. Cunoaşterea prin vis mi-a deschis orizontul minţii şi m-a iniţiat în tainele iubirii de dincolo de moarte. De aceea, ţin sã aduc cititorilor darul luminii şi al speranţei pe care l-am primit în atâţia ani de noapte. Tot ceea ce am scris pânã acum în prozã şi în poezie a venit din împletirea beneficã pentru mine a oniricului cu starea de veghe, a imaginaţiei cu realitatea.

Dan. C. Mihăilescu
din postfaţa „Somnul care luminează şi adeverează”.
Clepsidra onirică a Monicăi Pillat, lamura întregii sale opere, unde memoria se lasă colindată ca o catedrală, cuprinde perfect esența poeziei și efluviile confesiv mărturisitoare din multele cărți închinate acestei familii, dedicate cărturăriei, mirajelor naturii, simțului artistic și etosului creștin…În punctul de vamă, la gâtuirea clepsidrei, este eul autoarei, aflat în căutarea sinelui și a divinității, cu jurnalul viselor de-o viață și textura lor estetizant-metafizică, îmbinând neoclasicismul și introspectivul nostalgic din peisajele lui Ion Pillat cu pictura Mariei Pillat-Brateș, fervorile și rafinamentul Corneliei Pillat cu talentul lui Dinu Pillat în osmoza contrariilor.
Dacă florilegiul oniric din prima secțiune excelează simbologic prin paralelismul zbor/fluiditate, unde visătoarea, ca puer aeternus, transformă alchimic apele morții și cohorta de semne ale extincției în prefigurări paradisiace, poemele și poveștile sunt de-o frumusețe nepământească, sinele fiind atins, grație îngerilor călăuzitori și întrupărilor lui Hristos, ca metaforă obsedantă și transfigurare a morții prin înviere. În aceste poeme…unde cărțile se trezesc din rafturi, iar dintre paginile lor zboară fluturi, cu câinele negru înfrățit cu leopardul alb, cu uși întunecate și clanțe ruginite care devin ferestre deschise și ieșiri din pustiu la mare, autoarea – pictor, compozitor, povestitor – pare că devine asemenea zânelor nubile, din imaginarul meșterului Ștefan Câlția, mereu în levitație, deasupra apelor vieții și morții, purtând nuielușa magică și energia athanorului, menit să ușureze preobrejania materiei întru sufletul universal.
Întemeiată pe dureri, suferințe și presimțiri funeste, dar și pe credincioșie, iubire, dăruire de sine și nădejde, cartea farmecă, adică vindecă prin convingerea că, dacă visul e zbor către rai, atunci somnul nu e „vameș vieții”, ci el „luminează și adeverează”. În tot cazul, morala acestei fabule, în care adevărata comuniune familial-iisusiacă îi este hărăzită numai visului, valorează cât un catehism: „Dacă țin minte lumina, nu mă va înghiți întunericul”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *