Simple coincidențe

este titlul unei piese de Paul Everac, deci nu îmi aparține dar se potrivește la ceea ce vom urmări secvent, adică la unele (co)incidențe dintre Imperiu și Uniune, conform vechiului nihil novi sub sole. Inevitabil apelăm la clasicul mutatis mutandis pentru a constata că actualul parlament european ca și consiliul Europei  sunt  pliate pe  Senatul roman.

Disprețul față de adevăr este învechit de peste două mii de ani, astfel că observația lui Tacitus (altul mai bun nu aflu) devine perenă: „adevărul a fost călcat în picioare în felurite chipuri: mai întâi prin necunoașterea treburilor publice de care toți se înstrăinaseră, apoi prin dorința de lingușire… încât nici unul nu se mai gândea la viitorime”. Evident că încă de atunci, cu o continuitate aproape incredibilă, forul politic al Imperiului era „ajutat” de cei care puneau „zvonurile de necrezut, dar primite cu aviditate, înaintea faptelor adevărate, necorupte, numai ca să producă senzații.”

Cetățenii – am arătat recent – se plimbau în voie prin Imperiu, mult mai lejer decât unii azi în Uniune, dar nu doar în virtutea drepturilor … cetățeanului ci  pentru faptul că „de altfel, pe senatori nu-i îngrijora că la hotarele Imperiului, instituția își va pierde renumele… ”.  Și în privința tot mai evidentelor excrocherii ale europarlamentarilor, remediul clasic există de la imperatorul Claudius: „frământându-se cum să-i îndepărteze din senat pe cei pătați de fapte rușinoase, Claudius aplică o metodă mai blândă… : anume îl îndeamnă pe fiecare să chibzuiască singur cu privire la sine și să ceară retragerea din senat. El va propune senatului pe aceeași listă și pe cei ce au fost îndepărtați și pe cei ce s-au retras, așa încât, sentința cenzorilor și rușinea celor retrași de bună voie contopindu-se să facă mai puțin aspră înfierarea (dată de cenzor)”. 

Evident se credea în egalitatea militară a provinciilor astfel încât, spre pildă, „pentru țărmul Dunării erau două legiuni în Pannonia și două în Moesia… atunci când o cereau împrejurările, forțele erau strămutate din loc în loc și efectivul lor era sporit, iar câteodată diminuat”. Depinde cine și de unde ataca… În legătură cu pierderile celor mari dar și ale celor mici s-a stabilit ca principiu (dacă poate fi numit așa) „că trebuie trecut sub tăcere numărul celor uciși”. 

În fine, ca să vedem că de la Imperiu la Uniune nu e un pas grandios, dimpotrivă, parlamentarii de atunci „cu cât se arătau mai aplecați spre slugărnicie cu atât erau mai înălțați în demnități dobândind astfel putere prin noua stare de lucruri”. Iată  și ediția ne varietur: „nici provinciile nu se mai opuneau acestei stări de lucruri. Ele nu mai aveau nici o încredere în cârmuirea senatului din pricina certurilor dintre cei puternici și a lăcomiei magistraților, din pricina șubrezeniei legilor călcate prin samavolnicii și intrigi și, în cele din urmă, prin mită”.

Am putea trage eronata concluzie că în fond actuala Uniune cu parlamentul și consiliul ei imită  în rău fostul Imperiu; nicidecum: spre deosebire de Uniune, Roma a venit pe lume – spune Poetul – spre a-i înfrunta pe trufași și a-i ocroti pe sărmani. Deocamdată Uniunea pare să funcționeze așteptând de la unii rugăciunea „eu sunt mic, tu fă-mă (mai) mare”. Apoi, mai vedem ce pică… Pe, dar mai curând din surse de data aceasta, fama refert adică se răspândește zvonul că intră Kosovo mai repede în Uniune decât noi în Schengen. Între unitatea Imperiului și spațiile Uniunii stau controalele la frontiere. Rămânem la nil mirari, nimic nu-i de mirare. 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *