DIGNITAS

Un cadou mai mare pentru media și trăncănitorii de servici(u) decât pes in culum transmis României, fără jenă, cum o și cere gestul, nu se putea imagina în preajma Sărbătorilor. O avalanșă – deși încă nu ningea – de palavre, păreri, savantlâcuri, stupizenii având rolul de a nu dezminți nivelul mediaticilor și al analiștilor. Surprinzător, totul sub semnul celui mai autentic leninism de vreme ce interogația emanată de cvasi totalitatea limbuților era Ce-i de făcut? Problemele acute ale mișcării noastre, continuarea titlului, ni se potrivește și nouă și celor care ne-au bruscat. 

Încep cu ei. La introducerea monedei euro, un oficial de rang foarte înalt afirma că „în fine, Europa are din nou o monedă unică precum Imperiul Roman”. Suna frumos dar era o minciună din start: cursul îl decideau cei puternici, de la țară la țară și continuă să o facă. Era limpede că și dacă i-ai vândut fiecăruia ceea ce îți sugerase imperativ, nu vei fi egalul lor. Toți s-au dovedit afaceriști veroși: și cumpărătorii dar și… vânzătorii. S-a adeverit însă prin aceste tranzacții și că nu tot ce aveam era falimentar. Dorința de jumuleală era evidentă dar măcar am intrat în UE; nu însă în fostul IR de unde ne tragem și unde toți cetățenii circulau liberi prezentând (dar numai la nevoie… ) certificatul CIVIS ROMANUS SUM . Putem spune că de atunci, ca provincie  imperială am învățat să apărăm ceea ce apărăm și acum cu europeană conștiinciozitate. Ni se reproșează cu impertinență ceea ce nu noi am decis în privința anumitor refugiați; sau, poate că ideea nespusă e să rămână toți la noi… O altă problemă acută a lor este minciuna patologică. Evident că politicul înseamnă minciună, indiferent de orientare și legături, căci, o știm de la Maiorescu al nostru că „în politică nu există prieteni ci doar amici politici”.  Ca atare, spunea  încă Plinius  Senior „nici o minciună nu este atât de nerușinată, încât să aducă și martori”. În fapt nu are nevoie de martori fiindcă minciuna celui puternic, sau care se crede astfel, e nepăsătoare până la nesimțire. De aceea suntem în situația actuală. Arătam odinioară (interogativ – cine nu minte?)  că etimologic și realist nu minte doar cel care nu are minte, căci rădăcina e aceeași men-. Deci ce credem noi la mesele de diverse forme nu are nici o relevanță (pentru ei…). 

Ajungem și la noi, mincinoși de asemenea dar fără puterea celorlalți. Totuși, ce ne lipsește??? Demnitatea, oricât sună de pretențios nu o avem de la vreunul cu pretenții din spațiul liberei circulații, ci moștenită din dignitas. Înseamnă merit, valoare (a cuiva), considerație, prestigiu, demnitate, simțul demnității, onoare, maiestate, adică tot ceea ce am dovedit că nu prea avem de vreme ce am fost împinși de la spate căzând aproape pe burtă. Desigur, ne putem întreba nu ce-i de făcut ci mai curând ce au făcut cei care ne reprezintă, ambasadori, euro deputați, parlamentari, servicii secrete, președinte și, nu în ultimul, rând marii bișnițari cu relații??? Evident, nimicul egal cu nepăsarea celorlalți. Ar fi cazul (dar nu se va întâmpla…) să renunțăm la pendularea între căinarea națională (românii… așa și pe dincolo…) și fudulia vidă (suntem un popor…),  pentru a fi demni, digni, devenind dignati  honore, adică demni de cinstire. Cam greu de vreme ce în loc să ne onorăm originea imperială traiană, suntem mândri de domnitorii care își primeau tronul sărutând papucul sultanului. Cu câteva excepții desigur. 

Învățătura ar fi că nu prezentăm importanță dintr-un anumit punct de vedere; dar și că o anume phaellatio cu iz internațional nu ajută cu  nimic la nivel național ci eventual individual. Ca atare, în timp ce ne punem comprese, să venim la demnitatea care ne-a fost dată de genitorii istorici, „fără mânie și părtinire”, căci tot noi spunem că „răzbunarea e arma prostului”. Să mințim mai inteligent și, când e nevoie, precum strămoșii pugnis concidere, să lovim cu pumnii,  eleganter desigur, în funcție de adversar. 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *