Dincolo de perspectivele noi pe care le deschide asupra unuia dintre marile evenimente ale Antichității, un eveniment care reverberează până azi, Războiul lui Spartacus conturează magistral istoria ultimelor decenii ale Republicii romane. Pe măsură ce țese povestea revoltei, Barry Strauss ne zugrăvește perspectiva largă a fundalului istoric, social și politic al secolului I î.Hr. sau, dimpotrivă, se apleacă asupra detaliului semnificativ – fie el descoperire arheologică, ritual religios sau fapt de viață cotidiană. Iar întâmplările și personajele care populează această lume minuțios reconstituită capătă de fiecare dată o semnificație mai profundă prin reflecția istoricului.
Roma mai cunoscuse revolte ale sclavilor, dar aceasta era diferită. Răzmerițele anterioare sau fuseseră de proporții relativ mici, sau, dacă luaseră amploare, se petrecuseră undeva departe, în Sicilia, dar această armată enormă ajunsese acum la o distanță de o săptămână de marș de Roma. De când Hannibal trecuse Alpii, niciodată străinii nu produseseră atâtea pagube în Italia rurală. Revoltele anterioare ale sclavilor se închegaseră în jurul unor mistici și căpetenii de bande, nu în jurul unor gladiatori și foști soldați romani. Spartacus a atins o coardă sensibilă în sufletul romanilor. Nici un alt conducător de sclavi răsculați nu a fost atât de bine ținut minte sau atât de temut. Ca gladiator, Spartacus aparținea unui grup de oameni cărora li se îngăduia să ucidă – să se ucidă între ei, mai exact: romanii aveau o morbidă fascinație pentru luptele din arenă, dar gladiatorii răzvrătiți le‑au stârnit mai întâi dezgust, și apoi groază.
Spartacus provenea din Tracia (aproximativ Bulgaria de astăzi), o regiune cunoscută romanilor pentru luptătorii feroci și religia extatică, și care fusese mereu ba aliată, ba răzvrătită. Cândva soldat aliat în serviciul Romei, Spartacus ar fi trebuit să fie o poveste romană de succes. În schimb, devenise dușmanul din interior. Tracii, celții și germanii – cu toții niște barbari în ochii romanilor – formau grosul trupelor sale. Sclavii răzvrătiți din trecut proveniseră din estul Greciei urbane; cu sau fără temei, romanii disprețuiau priceperea lor în mânuirea armelor. Erau însă îngroziți de o luptă împotriva barbarilor.
Momentul în care izbucnise revolta era cum nu se poate mai prost. La începutul răscoalei lui Spartacus, Roma se confrunta cu două războaie majore la ambele extremități ale imperiului. Mitridates, un rege din Asia Mică (Turcia de astăzi), declanșase în 88 î.Hr. un război de durată împotriva Romei, care se răspândise în Grecia și în Tracia, fără să își fi pierdut încă vigoarea după 15 ani. În acest timp, în Spania, generalul roman trădător Sertorius se pusese în fruntea
unui guvern disident, ai cărui conducători romani erau susținuți de o mișcare locală de rezistență. În sfârșit, tot atunci, în largul coastelor insulei Creta, marina militară romană se străduia din răsputeri să elimine pirații care jefuiau navele de pe rutele comerciale. În cele din urmă, Roma i‑a învins pe toți acești adversari, dar în 73 î.Hr. acest deznodământ nu era încă ușor de anticipat.
Exploatând cu măiestrie propaganda, Spartacus amenința să își lărgească masa de susținători. Temele discursurilor sale aveau ecou nu doar în rândul sclavilor, ci se adresau deopotrivă naționaliștilor italici și adepților lui Mitridates.
Chiar dacă, până la urmă, mesajul său a atras probabil puțini oameni liberi sub drapelul său, a fost suficient ca să umple Roma de spaimă.
Revolta lui Spartacus a fost cea mai faimoasă revoltă a sclavilor din Antichitate, și probabil și cea mai amplă. A fost o revoltă care a cuprins sudul Italiei, a surprins Roma și împrejurimile ei practic fără apărare, s‑a soldat cu nouă înfrângeri ale armatelor romane și a ținut în șah cea mai mare putere militară din Antichitate timp de doi ani. Cum a fost cu putință? De ce s‑au descurcat răsculații atât de bine vreme atât de îndelungată? De ce au eșuat în cele din urmă? Și cum a putut singura superputere a epocii să îngăduie o asemenea primejdie pe teritoriul său pentru atâta timp?
PROFIL
BARRY STRAUSS este profesor de istorie și studii clasice la Cornell University, Corliss Page Dean Fellow la Hoover Institution și expert în istorie militară antică. A scris și editat numeroase cărți, printre care The Battle of Salamis, The Trojan War (trad. rom. în curs de apariție, Humanitas), The Spartacus War, Masters of Command, The Death of Caesar și Ten Caesars. Pentru mai multe informații, vizitați BarryStrauss.com.
