Koba cel cumplit este succesoarea celebrului volum de memorii al lui Amis, Experience. În ea, Amis atacă lacuna centrală a gândirii secolului XX: îngăduința intelectualilor occidentali în fața comunismului sovietic. Între începutul foarte personal și sfârșitul în același registru, Amis ne oferă probabil cele mai bune o sută de pagini scrise vreodată despre Stalin: Koba cel cumplit. Tatăl autorului, Kingsley Amis, a fost un „tovarăș de drum” între 1941 și 1956. Cel mai bun prieten al său a fost Robert Conquest, a cărui carte, Marea teroare, a fost depășită doar de Arhipelagul Gulag în violența documentată față de mitul URSS. Admirabila carte a lui Martin Amis explorează aceste două extreme.
„O explorare impunătoare a Răului.” (G Q)
„Cartea lui Martin Amis va rămâne actuală… Este inteligentă, plină de ironie și saturată de seva indignării, unica reacție adecvată în fața tiraniei.” (The Literary Review)
„Amis folosește toate instrumentele meșteșugului său pentru a face să devină tolerabil în lectură ceea ce este profund intolerabil. O carte răscolitoare…” (Financial Times)
„Cartea lui Amis e o lovitură executată cu măiestrie.” (The New York Times Book Review)
Considerat de mulți critici una dintre cele mai influente și mai inovatoare voci ale literaturii britanice moderne, Martin Amis, fiul scriitorului Kingsley Amis, este adeseori plasat în generația romancierilor britanici care s-au afirmat în anii ’80 și care îi include pe Salman Rushdie, Ian McEwan și Julian Barnes. Martin Amis s-a născut la Oxford, în 1949. The Rachel Papers (1973) este primul său roman, scris în timp ce lucra ca secretar de redacție la Times Literary Supplement și distins cu Somerset Maugham Award în 1974. În 1975 îi apare al doilea roman, Născuți morți, iar în 1984 publică romanul Banii, prima carte dintr-o trilogie a cărei acțiune se desfășoară la Londra. Este autorul a 16 romane, 7 volume de povestiri și 8 volume de nonficțiune. În seria Anansi. Contemporan a apărut romanul Zona de interes, iar cel mai recent titlu al autorului britanic, Poveste din interior, se află în pregătire.
FRAGMENT:
Agonia eroică a gulagului
Pantofii: bucăți de cauciucuri vechi de mașină, legați cu o sârmă sau un cablu electric.
Făcut din hrișcă, terciul apos e considerat de un deținut (P. Iakubovici) „nespus de grețos la gust“.
În lagărele arctice, deținuții n‑ar fi trebuit să muncească afară când temperatura cobora sub minus 10 — și în orice caz sub minus 15 — grade Celsius. La minus 10 începe să fie greu și să respiri. Și era interzis să faci focul.
Un grup de deținuți din Kolîma flămânziseră îndeajuns cât să mănânce un cal care murise de mai bine de o săptămână (în ciuda duhorii și a puzderiei de muște și de viermi).
Din cauza scorbutului, oasele devin casante; pe de altă parte, „orice deținut spune «mulțumesc» dacă are un braț sau un picior rupt“. Abcesele de scorbut foarte mari erau „deosebit de invidiate“. Intrarea în spital era gestionată pe bază de cote. Ca să fii internat cu diaree, trebuia să ai scaun (cu sânge) la fiecare jumătate de oră. Spitalele erau ele însele niște capcane mortale, dar măcar erau inerte. Un bărbat și‑a tăiat o jumătate de picior ca să fie internat. Iar deținuții căutau să se infecteze punându‑și salivă, puroi sau petrol lampant pe răni.
Munca în minele de aur putea să distrugă sănătatea unui om puternic în trei săptămâni. O perioadă de tăiat lemne de trei săptămâni mai era cunoscută și drept „execuție lentă“. Soljenițîn: „[Varlam] Șalamov citează cazuri din care se poate vedea cum, în Kolîma, în unul și același sezon, întreg efectivul unei brigăzi se curăța de mai multe ori, în vreme ce brigadierul rămânea neschimbat“ Iar șeful era, în general, un urka.
La Serpantinka, veritabilul anus mundi al gulagului, deținuții erau înghesuiți în picioare atât de strâns, încât nu puteau nici să‑și miște brațele. Trebuiau să prindă cu gura bucățile de gheață care li se aruncau, ca pinguinii. Bărbații stăteau acolo „câteva zile“; și așteptau să fie împușcați.
Din ce scrie Soljenițîn, aproape toate deținutele — multe dintre ele soții și mame — aveau să se trezească, mai devreme sau mai târziu, plimbându‑se încolo și încoace printre priciurile bărbaților și spunând „Juma’ de kil, juma’ de kil“: „Vagonka ferită de ochii vecinelor cu tot felul de cârpe“, scrie el, „e un tablou clasic de lagăr“.
La începutul anilor 1930, toți ne‑aparatcicii din URSS erau flămânzi, iar țăranii mureau de foame cu milioanele. Zekii din gulag, între 1919 și 1956, au fost mereu undeva la mijloc.
Gulagul bine gândit se baza pe hrană și pe privarea de hrană. Istoria comunismului continuă să ne readucă, edificator, la același lucru: penuria sau lipsa mâncării.
În 1929, Stalin a făcut cunoștință cu un nebun talentat pe nume Naftali Frenkel. A se remarca tonul lui Soljenițîn:
Aici, pe firmamentul Arhipelagului descrie din nou o buclă sofisticată steaua purpurie a lui Naftali Frenkel. […] Dar Naftali nu ostenește să râvnească la un post în care să‑și poată demonstra fidelitatea, nici Înțeleptul Dascăl să caute asemenea slujbași.
Stilul este pseudoepopeic, și pe bună dreptate, fiindcă Frenkel e un personaj de o severitate care‑ți dă fiori. Se pare că nu avea ideologie (voia doar bani și putere), însă dat fiind felul cum lua lucrurile ad litteram, scientismul și indiferența firească pentru toate suferințele oamenilor, Frenkel era un bolșevic excelent. El a fost cel care l‑a sfătuit pe Stalin să administreze gulagul pe baza privării constante de hrană.
Se foloseau și aici norme și cote:
pentru normă întreagă: 700 de grame de pâine, plus supă și hrișcă
pentru cei care nu‑și făceau norma: 400 de grame de pâine, plus supă
Traducere din limba engleză și note de Radu Paraschivescu
Colecția ANANSI. World Fiction, Editura Pandora M
