Romanul a fost recompensat cu Premiul Jan Michalski pentru literatură, ediția 2016, și adaptat într-un film de animație, în regia lui Theodore Ushev, ecranizare recompensată cu 14 premii internaționale.
Utilizând Minotaurul ca pe o metaforă structurantă, naratorul construiește un labirint din povești despre propria familie, sărind dintr-o epocă în alta și dintr-o perspectivă în alta, într-o explorare incredibil de minuțioasă și de amuzantă a mentalității est-europene. Fizica tristeții este o carte ce are la bază obsesia pentru arhive, colecții, muzee și capsule ale timpului, despre urmele lăsate de timpul pierdut în texte, imagini și asupra obiectelor. În povestea-cadru a lui Gospodinov, Minotaurul este victima: neputând să-și aleagă propria formă de existență, el este secretul bine păstrat din pivnițe, arhive și demisoluri. Gheorghi Gospodinov se dovedește a fi, în acest roman, un demn urmaș al lui Borges.
„O nebunie de carte. Extraordinară, dinamică, reflexivă, incredibil de amuzantă, filosofică și poetică, minuțioasă și grandioasă. Pe scurt: fantastică!” (Berliner Zeitung)
„O evocare plină de viață a Mitteleuropei aflate sub stăpânirea comunistă, un spațiu în care naratorul, familia sa și întreaga lor comunitate au trăit în subteran, atât la propriu, cât și metaforic.” (The Literary Review)
Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai tradus și apreciat scriitor bulgar al momentului. Romanul său de debut, Un roman natural (apărut în limba română la Editura Cartier), a fost tradus în peste 20 de limbi. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru și scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik și pentru Deutsche Welle. În prezent trăiește la Sofia.
FRAGMENT:
Diagnosticul
Mult mai târziu, în studenție deja, aveam să mă încumet să povestesc unui prieten mai vechi, medic, despre această „intrare în corpul altuia“ care a dat peste mine în copilărie. Medicul s-a gândit mult și la final mi-a propus un diagnostic rar, poate că născocit de el pe loc, care suna aproximativ așa: empatie patologică sau sindrom empatico-somatic obsesiv. Boala era extrem de rară și incurabilă. Dar momentele de vârf apăreau în copilărie. Cu trecerea anilor, accesele deveneau mai ușor de controlat, iar manifestările își pierdeau din severitate, fără să dispară cu totul. La fel ca la epilepsie, a spus el, nu știi niciodată pe unde rătăcește omul când se află într-o asemenea criză.
În cazul meu, nu erau crize, corpul rămânea foarte liniștit, ușor imobil, ca al unui om căzut pe gânduri sau care ascultă cu mare atenție povestea cuiva. Nu mai clipeam, irisul stătea pe loc, gura era pe jumătate deschisă, respirația trecea pe pilot automat, în timp ce eu (o parte din mine) mă transferam într-o poveste străină și într-un corp străin.
Acceptam asta cu un sentiment amestecat de frică, vină nu foarte clară și de plăcere. M-am străduit mult să ascund, pe cât se poate, această capacitate sau boală a mea. Doar bunica era cea care reușea să își dea seama: „Ehei, iar te-ai mutat în altă parte“. Adesea se întâmpla în afara voinței mele. Ca și cum acolo unde celălalt simțea durere, în acea tăietură, rană, punct al inflamației, se deschidea un culoar care mă absorbea înăuntru. În poveștile oamenilor, mai ales ale celor apropiați, exista întotdeauna un loc ascuns, o fisură de o clipă, un punct slab, o tristețe inexplicabilă, năzuință după ceva pierdut sau pentru ceva niciodată întâmplat, care te trage înăuntru, în galeriile întunecate ale lucrurilor trecute sub tăcere. În fiecare poveste existau asemenea galerii și culoare secrete.
Pentru liniștea mea, doctorul m-a trimis atunci să fac un RMN, să intru în capsula albă, imensă, unde îți taie creierul în felii subțiri și se uită prin toate secretele lui. Relaxați-vă și gândiți-vă la lucruri frumoase, a spus asistenta…
După două ore am intrat în cabinetul medicilor care trebuiau să-mi interpreteze RMN-ul și le-am simțit, de departe, tulburarea prost mascată. Imaginea nu a fost reușită. Poate e de la aparat, este vechi. De fapt, li se întâmpla pentru prima dată, nu se vedea absolut nimic, o placă neagră, întunecată. Pentru mine nu era o surpriză. Eu știu că nu se vede, pentru că înăuntru e o beznă care nu poate fi luminată, o beznă adunată de secole. Craniul îmi e o peșteră. Bineînțeles că nu le-am spus.
Câteodată sunt — în același timp — dinozaur, pește, liliac, pasăre, organism unicelular care înoată în supa prebiotică sau embrionul unui sugar, câteodată mă aflu într-o peșteră, câteodată într-un pântec, care e același lucru, de fapt — un loc ferit (de trecerea timpului).
Traducere din limba bulgară și note de Cătălina Puiu
Colecția „Anansi. World Fictoion”, Editura Pandora M
