„Vorbim”… degeaba sau Ținutul lumilor paralele,

inegale din păcate dar care, respectând definiția, se vor întâlni desigur la infinit, aceasta e senzația lăsată în toamnă de magnificele pelerinaje în timp ce pe malul celălalt, paralel adică, lupta cu moartea a ajuns la cote probabil nebănuite de cei care îi anunțau pe „dragii români” că „am învins pandemia”. Suspect prin goliciune apelativ,  precum  „oameni buni”. Și să mai spui că virusul nu poate fi orientat politic… Valul prezent, în afară de faptul că a sporit numărul morților, a adeverit un mare adevăr  care, vrem sau nu, ne apasă (pe unii!) de peste jumătate de secol: „Partidul e-n toate. E-n cele ce sunt/ Și-n cele ce mâine vor râde la soare/”. De specificat că poetul (George Lesnea), comunist sau nu, – era treaba lui, au fost și alții,  încă în viață –  prin cele două nemuritoare versuri a probat încă o dată că, indiferent de orientare, stihuitorul e profet în… Țara lui. Dar: vor râde mereu partinicii victorioși „mâine”, în timp ce electorii gregari mai curând vor lăcrima tot „mâine” în absența ochelarilor de soare. 

Stupizenia cu guvernul paralel merge la televizuine, însă în cele amintite mai sus e vorba de drepte paralele reale; paralela care duce la moaște reflectă o anumită gândire, un anumit nivel neafectat nici de pandemie, de vaccin nici atât, iar analizele sterile ale … analiștilor, sociologilor, psihologilor – de ce nu ale psihiatrilor? – oricât de sincere unele, nu schimbă nimic fiind pur constatative. Frenezia închinătorilor la moaște în timp de pandemie ucigătoare face parte din drepturile omului, fiind însă neîndoielnic un spectacol medieval ce probează (și în sanctuarele altora!) că gândirea și simțirea omului nu s-au schimbat deloc. 

O întâmplare de demult ar fi anecdotică dacă nu ar avea darul de a te pune pe gânduri: îndepărtații inzi au și ei un personaj oarecum asemănător lui Iisus al creștinilor, a cărui amintire o venerează  de secole cu strășnicie. Se spune că într-un sat din lungul Indului, trăia un om pios căruia consătenii s-au hotărât să-i asigure prețul unei călătorii până la locul în care era eternizat marele lor întemeietor de credință, cerându-i  în schimb, ca dovadă a trecerii prin acel loc, să le aducă măcar un dinte sau o măsea a celui venerat. Omul a plecat, iar la întoarcere, aproape de satul său, și-a dat seama că uitase complet de cererea sătenilor; aceia așteptau un însemn sacru pentru ei și urmași, iar el se întorcea cu mâna goală. Brusc a văzut la  marginea drumului un câine mort; cumpănind, nu prea îndelung, și uitându-și pe moment pietatea, omul a scos din gura hoitului o măsea ce semăna foarte mult cu una umană. Până în sat își repeta, pentru a se convinge întâi pe sine, că e măseaua întemeietorului. Ajuns acasă, înconjurat de curiozitatea consătenilor, le-a povestit toate amănuntele periplului sacru, ajungând la momentul de care se temea cel mai mult. Dar, dintr-o dată simți că    i-a pierit frica, fiind convins că are ceea ce așteptau ceilalți de la el, într-atât își repetase în gând că măseaua (câinelui mort) e (de fapt) a întemeietorului credinței. Și, într-adevăr, după ce a scos mâna din punga de piele, toți au rămas muți de admirație și pietate, căci între degete ținea o măsea strălucind ca aurul.

Desigur ne putem întreba dacă atât de puternic e cuvântul  sau poate mintea unora e atât de robită imaginii încât nu înțeleg  nimic dincolo de ea? Probabil și una și alta. Auzind ce îndrugă anumiți  ierarhi, ai fi tentat să arunci azi vina pe discursul lor de ev mediu timpuriu, ceea ce n-ar fi chiar eronat.  Iată însă că din acele vremuri ne vine și un mesaj de normalitate tocmai de la un ierarh moldovean, Varlaam, care încearcă să le explice credincioșilor că moaștele și icoanele nu necesită contact … bucal (chiar dacă nu e pandemie) căci „când ne închinăm icoanei și o cinstim, nu cinstim șarurile sau lemnul, ce obrazul celuia ce-i scris pe icoană cinstim”. Iată cum un fiu de țăran,  ajuns mitropolit – Vasile Moțoc îi era numele de mirean – poate trimite în timp un mesaj peste ale celor cu doctorate și multiple facultăți (adică studii).

Între timp, cele două paralele își urmează calea în același ținut, spre a se întâlni la infinit. Una sprijinită pe drepturile omului, cealaltă pe truda medicilor.  

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *