Dacă în cunoscutul roman al lui Dumas, părea să fi avut loc o clarificare a lucrurilor lăsate în suspensie de cei trei muschetari, chiar și după douăzeci de ani, în Europa de azi, după entuziasmul solemn al aniversării unui sfert de secol de la căderea așa-zisei cortine de fier și începerea tot a unei așa-zise unificări în care unii se plimbă cum vor, iar alții cum au voie, au fost suficiente câteva evenimente de tip terorist spre a se constata că marea libertate europeană fie scârțâie, fie trebuie revizuită, fie nu poate fi pentru toți. Fie tinde către aberație.
Nu voi readuce în discuție problema definirii terorismului ca formă de luptă a celor ce nu au uniforme; deci o armată națională care, indiferent de abjecțiile efectuate în câmpul de luptă incluzând și locuințele și viețile civililor, este legiferată căci, spuneau deja juriștii romani „singura lege a militarului pe câmpul de luptă este propria lui faptă”. Am mai analizat aceste aspecte pe larg.
Pentru ca lucrurile să fie mai clare, deși acum mă voi referi doar la Europa, de notat este în primul rând că, așa cum am mai scris nu demult, contează cine moare și mai puțin câți; moartea a 17 cetățeni francezi, desigur nevinovați, cântărește infinit mai mult decât două mii și ceva (exactitatea nu mai contează) de civili dintr-o Fâșie, desigur nevinovați și ei – mai ales că vreo patru sute erau copii – dar anonimi și „pedepsiți”; apoi, după cum scriam, contează și cine întreprinde acțiunea punitivă.
Faptul că din cei 17, câțiva aparțineau categoriei „sacrosancte” a jurnaliștilor profesioniști, un fel de supraoameni prin impertinența superlativă de care au dat dovadă, plătind cu viața însă, a dat dimensiuni cosmice, stratosferice, evenimentului; în ciuda faptului că moartea și a unor polițiști, chiar nevinovați, mi s-a părut mult mai regretabilă.
Neavând nici tupeul omniscientist al comentatorilor din media flecărit-vizuală, nici pretenția de a cunoaște substratul evenimentelor, voi căuta să mă rezum la câteva posibile explicații, probabil non civile, pornind de la dreptul roman încă viabil și câțiva înțelepți ai Romei antice, pentru că, de la Imperiu încoace, unele lucruri nu s-au schimbat, adeverind veridicitatea aserțiunilor clasice. Faptul că a trecut ceva timp de la eveniment dar și că altele similare au avut loc, poate oferi o imagine mai lucidă.
Aș porni de la evidența faptului că adevărul nu trebuie căutat undeva la mijloc, fiind limpede că, de ambele părți, dominante sunt ura și disprețul, greu de cuantificat cantitativ și intensiv, așa că le aparțin ambelor tabere în mod egal; iar dacă ar fi să vedem, ca în jocurile de la grădi, cine a început, accentuând că „cine zice ăla e!”, dacă memoria nu mă înșeală, cruciadele le-a pornit lumea europeană în bunătatea ei creștină, nicidecum cea musulmană; în acest sens de reținut și că primul pas al împlinirii sacrei iubiri pentru Sfântul Mormânt (vorba Poetului „ce-i mâna pe ei în luptă…” oare?) a început cu frățeasca întru iubire creștină jefuire a Constantinopolului, ca un antrenament pentru ceea ce avea să urmeze. Seneca Filosoful sublinia just: „trei lucruri trebuie evitate: ura, invidia, disprețul”.
Lăsându-i pe cruciați în „umbră sfântă” (?) – ce util e Eminescu în orice împrejurare și cu orice sintagmă – , revenind la vajnicii noștri (de fapt bine că nu ne aparțin) penibili cabaretiști parizieni, cum altfel decât dispreț, poate fi numită batjocorirea credinței religioase a unui întreg grup de popoare? Nu e nicidecum o formă de inteligență, mai ales când își dă mâna cu vulgaritatea generatoare de prostie și… moarte; iar corolarul să fie convingerea că ești isteț pentru că tu „poți”.
Una este să critici reprezentanții tereștri și structurile umane ale unei credințe, tocmai pentru că adesea aceștia deformează, și alta să jignești fundamentele și întemeietorii, fie și în numele unei libertăți, găunoase concret până la urmă, adică generatoare de găuri în cap. Prin modul intempestiv în care s-au desfășurat evenimentele s-a adeverit că (iarăși Seneca) „ura ascunsă e mai rea decât cea fățișă”, pentru că lovește mult mai tare și când nu te aștepți.
Oricât de superioară s-ar crede Europa unită, clădită pe modelul Imperiului Roman, dar și urmașul transatlantic admirabil pe linie juridică și nu numai, atâta timp cât nu se va înțelege că pentru fiecare religia lui e cea mai bună și nu a noastră singura bună, că nimeni nu simte nevoia altei civilizații decât cea în care s-a format și trăiește, lumea euroatlantică va continua să civilizeze bombardând (cu multiple interese însă), iar „civilizabilii”, sălbaticii ne vor oferi constant surprize inopinate; fără Stat Major și fără uniforme, dar, din păcate pentru noi, bine puse la punct (nu la punkt, desigur…). E regretabil, pentru că prin aceasta, mult clamata bunăstare europeană (pentru unii) se va duce de râpă; „situații prospere se năruie din cauza urii” avertizează Balbus; din orice parte ar veni, ura adică. Semne încep să apară deja.
Subliniam de la început că, nefiind „analist”, nu caut nici scuze, nici acuze, dar tot ceea ce face omul, are inevitabil și implicit o latură… umană datorită făptuitorului, chiar și uciderea semenilor (interesantă alternanța din limbajul „civilizat”: „nevinovați uciși” – „criminali eliminați”), căci, constată înțeleptul istoriei, Tacitus „E un lucru omenesc să fii urât de cel pe care l-ai ofensat”. Asta și după niște misiuni de pace pustiitoare, pe care numai cei cu armate naționale și le pot permite. Că nimic nu e nou de peste două mii de ani, ne-o spune același cunoscător într-ale politicii imperiale(-iste), observând cu obiectivitate, adică despre ai lui: „după ce pustiesc totul, spun că aceasta înseamnă pace”. E drept că și romanii au civilizat prin cucerire, dar dorința lor sinceră Pax orbis terrarum (pacea întregii lumi) tocmai astfel s-a împlinit în PAX ROMANA, adoptând toate religiile și popoarele sub ocrotitoarea cetățenie romană (civis Romanus sum), dătătoare de egală libertate.
Printre sintagmele prostești repetate cu obstinație, alături de deja amintita alternanță (a ucide – a elimina), merită menționată în context și „au ucis cu sânge rece”, ei, teroriștii; niciodată nu se afirmă așa ceva despre o armată (doar despre cea nazistă, pentru că a pierdut războiul) sau alte diverse trupe oficiale; apoi, de vreme ce nu cunoaștem temperatura corporală a teroriștilor – dată, în general, de circuitul sanguin pentru că biologic și ei sunt oameni – prezentați ca descreierați (paradoxal, bine organizați) plini de ură și mânie, metafora gazetăresc-penibilă cu plasma răcită cade, căci, de la Cicero citire „ura este mânie îndrăzneață, fierbinte”. Altminteri mă întreb cu ce este mai plăcut efectul militarilor homeotermi (cert ei ucid cu sânge cald, fiind cei buni), decât al teroriștilor presupuși ca poichilotermi?
Apoi, pentru că Rusia trebuie pedepsită constant în ultima vreme, toți au auzit Kalașnikovurile, deși nu le-au prea văzut; nu puteau fi decât ale teroriștilor; iarăși, mă întreb, cu ce sunt mai benefice armele de fabricație americană sau vest-europeană ale talibanilor care luptau în Afganistan împotriva rușilor, iar acum împotriva tuturor?
Nefiind politolog, deci chibiț oficios al politicii, mă abțin de la orice concluzii; oricum, lucrurile nu se rezolvă nici cu vulgare și stupide caricaturi, nici cu eliminări, dar nici cu histrionice marșuri ale solidarității impuse de cel tare și valorând cam cât istorica lozincă „Proletari din toate țările, uniți-vă!” ( că de nu, vedeți voi…).
Dar, în esență, cel mai neplăcut este că problema ajunsă în discuție (probabil deloc întâmplător… ) este libertatea, dar nu înțeleasă ca exhibare a abjecției sau a dejecției mentale ci, eventual, cum o definea gândirea… materialist-științifică: libertatea este necesitatea înțeleasă. Nu mă voi întreba precum Horatius, „ce este mai scump decât libertatea?”, pentru că unora li s-ar părea teatral și pentru că e dreptul fiecăruia să răspundă în funcție de împrejurarea proprie, dar voi enumera câteva principii ale dreptului roman: Libertatea nu are preț, Corpul unui om liber nu poate fi evaluat în bani; dar și Batjocura vătămătoare este culpabilă. În fine, gravitatea discuțiilor despre posibilele îngrădiri ale libertății, e cu atât mai de luat în seamă cu cât, din retrospectivă juridică romană „Libertatea nu se schimbă, ci se pierde”.
Cu decenii în urmă, un tânăr rebel (nu circulau încă etnobotanicele) a refuzat cu obstinație să-și cumpere bilet în tramvaiul 4, de (periferica) Mehala (nu mahala); solicitat de către taxator, un milițian l-a coborât pe tânăr; era noapte, s-a auzit o împușcătură, mortală pentru stupidul cârcotaș. Părerile au fost neașteptat de împărțite: în limbajul de azi, unii credeau că a fost omorât, alții că a fost eliminat pe bună dreptate. Iar concluzia a fost că „ocoșeala și obrăznicia l-o făcut să aibă viață de 25 de bani” (atât costa atunci biletul de tramvai).
