”A stabili vina guvernului din pricina declarării războiului ar fi însemnat să dăm duşmanului, în cursul ostilităţilor, o armă puternică pentru a contesta legitimitatea războiului şi a încerca să pună la cale, cu ajutorul duşmanilor filogermani dinăuntru, slăbirea puterii de rezistenţă a ţării dinapoia frontului, zdruncinând credinţa poporului în legitimitatea acţiunii noastre războinice.
Sancţiunea căderii unui guvern, pedepsirea chiar a unor ipotetice greşeli poate compensa imensele neajunsuri ale unei asemenea soluţiuni?
Era oare în acele momente mai important a se şti dacă s-au făcut greşeli şi dacă trebuiesc reprimate, sau era important de a se face totul pentru a se conjura întinderea dezastrului şi de a se repara neajunsurile lui, fie ele datorite fatalităţii exclusiv, sau şi greşelilor comise?
Numai rezistenţa îndârjită, până la capăt, fără şovăire, ne mai putea asigura salvarea, contribuind cu sacriftciile noastre la succesul ftnal al aliaţilor.
Soluţia ce-mi dicta conştiinţa mea de patriot şi parlamentar român era catego-rică: atâta timp cât duşmanul se află pe pământul ţării, cât lupta de apărare împotriva lui continuă, sfântă şi neînduplecată, nimeni nu trebuie să facă nimic din ceea ce ar putea să slăbească puterea de rezistenţă internă sau militară a ţării, împotriva duşmanului. Odată luată această hotărâre, m-am silit să transmit colegilor mei senatori părerile mele şi motivarea lor în sensul de mai sus, în discursul ce am ţinut cu ocazia dezbaterilor la adresa de răspuns la mesagiul tronului.”
Grigore Procopiu – Parlamentul în pribegie, 1916-1918, Amintiri, note și impresii; ediție și studiu introductiv de Daniel Cain, Humanitas, 2018
