Noaptea de 8 spre 9 ianuarie, în care se anunţase atacul şi jefuirea din partea dezertorilor de la şantierul Fernic, a trecut şi ne-am deşteptat în ziua următoare, teaferi, nevătămaţi şi nesupăraţi de nimeni.
Este drept că lucrătorii din sus-zisul şantier aveau faţă de noi o atitudine provocatoare şi ameninţătoare; ei ne stri- gau adesea, când apăream pe coperta vasului, cuvinte ce nu erau deloc nici binevoitoare, nici cuviincioase.
La 9 ianuarie s-a ţinut anunţatul meeting revoluţionar bolşevic, la care au participat şi lucrătorii din şantierul Fernic şi toţi dezertorii evreo-bulgari din armata română, cari-şi dădeau pretenţiosul titlu de revoluţionari români. La acest meeting lucrurile s-au petrecut cu o relativă linişte. S-au închis, ce-i drept, magazinele, n-au lipsit nici împuşcăturile cu cari locuitorii Odessei se obişnuiseră; dar noi, cei după vapor, am fost lăsaţi în pace. De ironiile insultătoare şi de trivialităţile ce ne aruncau continuu cei de la şantierul Fernic nu ne mai impresionam.
La 10 ianuarie, câţiva de pe vapor îşi propun să meargă în oraş, pentru a-şi putea da mai clar seama de starea lucrurilor. N-am putut să-i însoţesc, din cauza împotrivirii obstinate a soţiei şi a fetelor mele, cari se temeau să nu fiu expus la pericole şi, în acelaşi timp, nu le convenea să rămână singure pe vapor. După ce s-au întors, cei plecaţi în oraş au asigurat-o că nu e nici un pericol. Aşa a consimţit să ieşim şi noi în oraş, cu condiţie să ne însoţească şi ea, şi fetele. I-am admis condiţia şi am ieşit în oraş.
Grigore Procopiu – Parlamentul în pribegie, 1916-1918, Amintiri, note și impresii; ediție și studiu introductiv de Daniel Cain, Humanitas, 2018
