Și a fost Decembrie 1989

Abia când m-am așezat în fața paginii albe am realizat la ce sarcină dificilă i-am supus pe autorii articolelor din acest număr și cel următor al revistei LaPunkt: să scrie(m) despre amintirile și sentimentele noastre din decembrie 1989. Ceea ce inițial părea simplu, s-a dovedit a fi un proces cu o adâncă încărcătură emoțională. Scriu aceste rânduri la câteva ore după funeraliile Regelui Mihai, în chiar ziua în care se împlinesc 28 de ani de la debutul Revoluției române, la Timișoara. Moment de tristețe și reculegere, dar și de aducere aminte.

Împlinisem 19 ani de doar câteva zile în decembrie 1989. Nu intrasem la facultate (aleasă, de altfel, mai curând forțată de contextul României comuniste, decât de ceea ce îmi plăcea mie cu adevărat) și mă târam, de vreo trei luni, cu o silă imensă, la locul de muncă găsit, prin bună-voința unor amici de familie. Șomajul era ceva interzis și penalizat în România la acea dată, și cum la spații verzi nu mă prea trăgea inima (acolo ar fi fost repartiția dată absolventelor Liceului Caragiale din București; băieții, mai rău, direct în mină), strângeam din dinți și mă străduiam să îmi țin gura în preajma colegilor, despre care bănuiam că sunt cu toții tunători la Securitate (dar chiar și pe ei mi-i amintesc vorbind despre Primăvara de la Praga), dat fiind că jobul respectiv era la unul dintre puținele centre publice copiere din București (de fapt, cred că erau vreo două-trei, cu totul). Aveam interdicție de a primi spre multiplicare orice document sau imagine care ar fi avut cruci sau legătură cu religia (drept pentru care, mi-am copiat cu voioșie atunci ”Istoria religiilor” a lui Eliade – un sâmbure de inconștiență aveam și atunci). Prin fața vitrinei știu că se perindau, periodic, patrule înarmate formate dintr-un milițian, un soldat, unul de la gărzile patriotice și nu mai știu de unde era al patrulea, probabil că de la Securitate. Era clar că manevra asta era pentru intimidarea populației, pentru că deja se șoptea tot mai insistent despre căderea comunismului în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Trabanturile DDR-iste trecuseră cu o lună înainte prin porțile deschise ale Zidului Berlinului. Până și bulgarii relaxaseră sistemul (din câte deduceam urmărindu-le programele, că la ale noastre oricum nu era nimic de văzut, în afară de ele două ore de minciuni televizate sau, în cel mai fericit caz, un film occidental ciopârțit, ca să nu ne inspire prea tare). Rămăseserăm ultimii, ca întotdeauna. Noi, cu cozile la alimente raționalizate (1,5 kile de zahăr, 1 litru de ulei, 10 ouă de căciulă pe lună, restul nu mai țin minte, dar știu că în provincie era și mai rău decât la București), cu frigul din case, cu tăierile de curent, cu o treime de București demolat pentru a face loc Casei Poporului, fără dreptul de călători în afara țării.

Era și doar la o săptămână-două după Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist, care mie mi s-a părut ca o placă de cavou peste viața noastră – adică ceva care să te lase fără aer și fără lumină. Locuiam la vremea aceea în zona Dorobanți, peste drum de Liceul Caragiale (despre care veți mai citi în acest număr, în textul Romaniței Constantinescu), adică pe traseul de ”grad zero” al coloanei zilnice a lui Ceaușescu. Știu că se auzea liniștea (da, liniștea se poate auzi, am constatat zilele acestea urmărind protestele din Sibiu – și recunoștința mea merge către Radu Vancu, aflat în stradă de o săptămână, într-unul dintre cele mai demne proteste din România post-comunistă, și care și-a făcut timp și pentru acest exercițiu de memorie). La câteva minute, urma coloana. Pe Calea Dorobanți erau plantați, de vreo 5 ani, niște tineri securiști în civil (umbla vorba că ar fi fost recrutați din orfelinate), îmbrăcați cu toții în costume ieftine, gri șobolan și cu căciuli rusești, de îți săreau în ochi mai ceva decât dacă ar fi fost îmbrăcați în uniforme. Tata avea o plăcere aproape perversă să îi întrebe, ori de câte ori dădea peste ei în holul blocului, unde mai intrau să se încălzească, ”căutați pe cineva? Să vă ajut?”, fază la care se speriau și aproape că o zbugheau pe ușa clădirii. Și, tocmai pentru că locuiam acolo, eram monitorizați, la propriu, de Securitate, care umbla din ușă în ușă și ne trecea datele într-un catastif. Țin minte că era o căpităneasă aparent politicoasă, cu ochii verzi (ciudat că îmi amintesc acest detaliu), care, când a ajuns și la noi, văzându-ne ocupațiile (eu făceam probleme la matematică, la căldura aproximativă a unei aeroterme, caloriferul fiind acoperit, ca să nu țină frig, mama scria ceva pentru orele ei de franceză, tata și bunica citeau) – ”oooh, ce avem aici, o familie de intelectuali!?” M-au trecut fiori reci pe spinare atunci, mai ceva decât de la frigul din casă (nu chiar cu aburi, ca în amintirile Ioanei Nicolau, de la Brașov). Ura față de cei care gândesc cu capul propriu era sintetizată tulburător în această remarcă. Bine că nu ne prinsese cu îndeletnicirea noastră cotidiană de seară – ascultatul Europei Libere.

Aproape seară de seară, înfofoliți cu pături, două rânduri de ciorapi și pulovere, stăteam cu radioul în brațe, chinuindu-ne să depășim bruiajul la care era supus postul de radio. De acolo am aflat că locuiam la două străzi de Mircea Dinescu (pe care îl regăsim în amintirile lui Bogdan Călinescu), care avea obiceiul de a le bate în geam securiștilor din mașina care îi păzea casa în care avea domiciliul forțat, spunându-le că nu mai e nevoie să vină după el – se duce doar până în colț, la pâine (de un singur fel și tare care piatra – aspect sesizat cu umoru-i specific, într-o caricatură, de Mihai Stănescu, unde pâinea e folosită pe post de armă albă). Mama tot zicea, în acea lună, că ea vrea să se plimbe pe strada Bitolia, să vadă dacă o să îi zică ceva securiștii lui Dinescu. Tata se albea la față, ai ales că, atunci când nu stătea cu noi lângă radio, intra din când în când în dormitor și ne zicea ”sunteți nebune, credeți că se va schimba ceva? Or să ne ia ăștia tot, inclusiv casa!” Mă uitam în ochii mamei și ziceam, ”trebuie să se schimbe, simt că mă sufoc, nu mai pot să fiu tot timpul atentă la ce fac și ce spun.” Nu mai puteam să stau la cozi și să îmi văd părinții și bunicii umilindu-se pentru un pachet de unt sau un kil de carne. Una dintre cele mai bune prietene din copilărie îmi spunea, de altfel, că cea mai pregnantă amintire a ei din decembrie 1989, înainte de Revoluție, este imaginea unei cozi la portocale. Dar, dincolo de toate, eu voiam să văd lumea pe care o cunoșteam doar din cărți, filme, albume sau simple cărți poștale. Cu alte cuvinte, îmi doream să pot trăi ca un om normal.

Și a urmat seara aceea, de 17 decembrie 1989, cu țipetele sfâșietoare ale oamenilor de pe treptele Catedralei Metropolitane din Timișoara , oameni în care se trăgea în plin, și senzația de frică și de neputință, încă funcționând. Și valurile de oameni în București de pe 22 decembrie, pe buzele cărora era, înainte de revolta împotriva sistemului și a lui Ceaușescu, furia că au fost omorâți oameni cu sânge rece. Din poveștile cunoscuților medici știu că aceștia, indiferent de specializare, au operat non-stop, au pansat și au ținut de mână muribunzii, au spălat sângele care umplea coridoarele spitalelor (rochia roșie a Romaniței) în toate zilele acelea. Căci scurtă avea să ne fie fericirea libertății – ea a fost urmată de coșmarul gloanțelor șuierând și al loviturilor de tun de pe TAB-urile care făceau baricada în fața blocului nostru (și da, am trăit aceleași lacrimi de fericire le-am trăit și eu, ca și Ioana Nicolau). Mai păstrez și acum, într-o cutie, un cartuș gol. Ai fi putut să le aduni cu pumnul în acele zile, în care s-a tras din orice poziție, în care au ars Muzeul Național de Artă și Biblioteca Centrală Universitară (mama plângea locul și cărțile studenției ei), în care mii de oameni au fost răniți sau au murit nevinovați.

În urmă cu câțiva ani le proiectam studenților mei filmul ”Hârtia va fi albastră” a lui Radu Munteanu. Îmi amintesc și acum liniștea de mormânt care se așternuse peste clasa la finalul filmului și lacrimile din ochii unora dintre acești tineri, născuți toți după 1990. Unul dintre ei a reuși să înghită nodul din gât să mă întrebe ”Chiar așa a fost? Spuneți-ne!” După momentul de stupoare pe care l-am trăit, am realizat că generația lor chiar nu prea are cum să știe ce și cum a fost atunci. Pentru că nu le-a povestit nimeni. De aici și acest exercițiu de memorie și provocare pe care am adresat-o unor oameni care, în decembrie aveau între 5 si 20 de ani. Ei vin, întâmplător (sau poate nu), din Brașov, Timișoara, Cluj, Iași, Sibiu și București. Au profesii diferite, unii s-au mutat din oraș, sau muncesc în străinătate, dar sunt cu toții implicați civic într-un fel sau altul. Și pe toți ne unește setea de libertate, dreptate și amintirea acelui Decembrie 1989.