Ceremonii ale gustului

În apropierea Crăciunurilor din copilărie, casa începea să se umple de taină. Bunica mă ruga să merg în vârful picioarelor şi să vorbesc în şoaptă pentru că zgomotul putea speria aluatul, pe care ea îl închinase şi îl pusese la crescut, într-un lighian acoperit cu şervet gros şi aşezat pe taburet lângă o sobă. Din când în când, împinsă de curiozitate, ridicam colţul şervetului să văd ce se întâmplă înăuntru iar când coca umflată ameninţa să se reverse, plecam iute să-i dau de ştire şi bunicii. Ea lua cu grijă odorul cel călduţ în braţe, îl pregătea pe îndelete, făcea iar semnul crucii peste el, potrivea focul să nu fie nici prea domol şi nici prea repezit şi băga cozonacul trandafir în cuptor. Ducându-şi degetul la gură, bunica mă îndemna să tac pe mai departe, pentru că liniştea păzea mai bine cozonacul să se coacă. Dar mai era ceva. După o vreme, comoara din cuptor prindea să cânte, întâi, încet, apoi din ce în ce mai tare, înmiresmând treptat întreaga casă. Cine se mai putea întrece cu cozonacul de atunci în bunătate? Nu trebuia decât să închid ochii şi să adulmec fericită aromele care pluteau în aer.
În apropierea întâiului Crăciun, după ce m-am căsătorit, am încercat şi eu să fac un cozonac asemeni celui de-altădată, urmând întocmai reţeta scrisă de bunica mea pe un caiet cu coperţi roşii. Am pus aceleaşi cantităţi, am folosit aceleaşi ingrediente, am învelit aluatul ca pe un prunc în cârpe calde, l-am tot vegheat să crească mare, l-am frământat şi l-am întins cu făcăleţul, am umplut foaia cu crema de cafea, pusă la rece de cu seară. Am rulat foaia, am tăiat-o în bucăţi egale şi-am pus-o într-o formă circulară de metal, unsă cu unt şi presărată cu făină. Am închinat-o şi am vârât-o în cuptor. Nu m-am mişcat o clipă din bucătărie, nu am vorbit cu nimeni, am stat numai cu ochii pe ceas şi-am aşteptat. Cam după treizeci de minute, a început să zboare dinăuntru aceeaşi muzică de-odinioară, tot mai intensă ca parfum. Dar cozonacul de la urmă, tăiat felii şi pus pe farfurie nu mai avea acelaşi gust. Era pâclos şi se lipea de cerul gurii, se înghiţea cu greu, cădea-n stomac ca piatra.
De ce nu îmi ieşise? mă întrebam, roşie la faţă, sub ochii mustrători ai musafirilor din jurul mesei.
– Cât suflet ai pus în aluat? Ce înger ai chemat să îl vegheze? m-a iscodit atunci bunica.
– N-ai pomenit de asta în reţetă, m-am apărat cu stângăcie.
– Nu trebuia decât să simţi în degete şi-n gând lucirea stelei, a murmurat zâmbind, restul ar fi venit ca de la sine.
***
De neuitat îmi sunt ospeţele de la Văratec, date de maici, la Hramul Adormirii Maicii Domnului. Mai văd şi azi faţa albă, întinsă pe masa din cerdac împodobită cu micsandre şi ramuri mici de brad. Ceremonia începea cu rugăciunea bunei maici Tatiana care-L chema pe Dumnezeu să binecuvânteze bucatele aduse şi se sfârşea cu rugăciunea ei de mulţumire pentru îndestularea hărăzită.
Pe un platou se aduceau ciuperci pane, strâns însoţite de un bol plin cu mujdei de usturoi; de pe o altă farfurie ne îmbia pateul de ficat, clădit asemeni unui tort şi garnisit cu pătrunjel şi roşii. Urma o supă aurie servită din castron cu polonicul mare. După aceea apărea pe tavă un pui fript, dolofan şi dichisit pe laturi cu salbe de cartofi întregi, înăbuşiţi în unt. Masa se încheia cu o grămadă de plăcinte calde din mere dulci, culese din livadă şi cu tablaua de cafele negre şi licheur.
Afară de maica Tatiana, de părinţii şi de bunica mea, se mai aflau câteva doamne moldovence care dădeau savoare mâncărilor de sărbătoare cu fel de fel de snoave şi poveşti. Aperitivele cereau glume şi versuri săltăreţe, de obicei se recita din Păstorel Teodoreanu; supa trezea acelor doamne nostalgia tinereţii, pe fondul unui Iaşi de altădată; friptura îndemna la destăinuiri sentimentale, pe când plăcintele cu mere ne invitau să ne ridicăm privirile din farfurioare pe grădina însorită, pe pomii grei de roade coapte, pe turlele bisericii din zare. Cafeaua şi licheurul le îndulceau pe moldovence care prindeau să cânte vechi romanţe, cu glasul tremurat şi ochii-ntredeschişi. Tot ce mâncaserăm se prefăcea atunci în melodie şi visare, în farmec şi melancolie.
La celălalt pol al acestei imagini idilice din Văratecul anilor 70, îmi vine acum în minte una din Bucureştiul anilor 80. Scena se petrecea într-o seară de iarnă, când după ce îmi terminasem seminariile la facultate, mă întâlnisem cu o prietenă şi fiindcă îngheţaserăm, plimbându-ne pe străzi, ne-am hotărât până la urmă să intrăm într-o cofetărie din vecinătate. Dar înainte să păşim înăuntru, ne-am uitat cu tristeţe la vitrina goală, capitonată într-o pânză roşie. În încăperea slab luminată nu mai era nimeni. Ne-am aşezat la o masă în colţ, era destul de frig acolo, dar nu aşa de tare ca afară. Stăteam de vorbă, cu paltoanele pe noi şi cu mănuşile pe mâini, când a venit spre masa noastră o fată palidă, în rochie neagră, cu şorţ scrobit, la mijloc, şi cu bentiţă albă pe cap. S-a aplecat spre noi politicoasă:
– Ce aţi dori să vă aduc?
Uimite ne-am uitat la ea, apoi la rafturile goale, iar eu am descusut-o cu un zâmbet:
– Ce ne puteţi oferi?
Ea a răspuns prompt:
-Nimic!
– Bine, dar de ce ne-aţi mai întrebat? am cercetat-o şi mai uluită.
– Era de datoria mea s-o fac, mi-a replicat. Aşa ne cere protocolul.
Prietena mea i-a sugerat să ne aducă măcar un ceai. La care fata, dând din umeri, i-a explicat că apa îngeţase în ţevi şi nu avea într-adevăr nimic să ne ofere.
– Dar ne lăsaţi să stăm aici un pic? m-am rugat eu, văzând-o la strâmtoare.
– Staţi cât doriţi, a zâmbit ea mărinimoasă şi înclinându-se, s-a depărtat.
Ceremonia relaţiei ei cu clienţii se păstrase, în ciuda lipsurilor de atunci.
***
Într-o amiază proaspătă, de primăvară, la începutul anilor 60, mama se întorcea de la serviciu, împovărată de tristeţe. Mi-a povestit că era-n ea atâta jale, încât a început să se întrebe cum să îşi pună capăt zilelor, mai lesne. Tata era atunci în închisoare, cu o sentinţă care îl condamna pe viaţă. Cum cobora, înlăcrimată, strada în pantă, a tresărit, smulsă din gândurile sumbre de un miros care venea de pe fereastra larg deschisă a unei case cu grădină. Era un iz îmbătător de varză acră şi de sarmale, gătite chiar atunci de gospodină, un iz care purta în el toată minunăţia existenţei. Atâta poftă i-a făcut mâncarea, atâta dor s-o guste a cuprins-o, încât şi-a dat deodată seama că să fi vrut şi nu putea muri. Mirosul de sarmale i-a spulberat pe loc amărăciunea şi brusc s-a pomenit zâmbind.
Am înţeles-o şi mai bine când am trăit şi eu o experienţă asemănătoare. Sosisem la Ciolpani, la verişoara mea, acasă, de Anul nou, la prânz. Ea, o artistă neîntrecută, stăpână pe secretele bucătăriei, avea emoţii mari, ca la examen. Sarmale cum ne-a preparat n-am mai simţit în gură vreodată ca atunci. Mi-aş fi dorit să le degust cu ochii închişi, să nu mă tulbure nimic şi nimeni din afară, pe când îmi desfătau palatul, atât de plină le era desăvârşirea. La fiecare îmbucătură simţeam că urc o treaptă către rai, iar la un moment dat, am încetat să mai aud ce se vorbea în preajmă. Suisem pe o culme a bucuriei gustative pe care n-o pot pune în cuvinte.
***
Mâncarea uneori devine o cale spre epifanie. Eram după o operaţie gravă, ce mă purtase chiar pe muchia morţii, şi revenisem înapoi acasă, destul de şubrezită. Nefiind în stare de nimic, şedeam pe un fotoliu, vegetând, când mama mi-a adus pe tavă o farfurie cu dovlecei fierţi, bine amestecaţi cu brânză. La prima înghiţitură am început să plâng, iar la a doua nu mai puteam să mă opresc din hohot. “E-atât de rău ce ţi-am gătit?” s-a speriat mama, vrând să îmi ia din faţă farfuria. “Ah, nu, e-atât de bun încât simt că mă-ntorc la viaţă!” am bâiguit printre suspine. Mâncând, trăiam minunea că exist şi mă cutremura descoperirea.

(text publicat în volumul colectiv Intelectuali la cratiţã, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012)