Titlul propus trebuie obiectiv să fie urmat de o interogație: Cine moare? În mod firesc, fiecare… muritor. În acest sens, cu realism şi bun simţ, vom recunoaște că toate teoriile sunt deşarte şi că meritele, bunătatea, răutatea, funcţiile, et omnia caetera, nu au nici o relevanţă în faţa morţii pe care sobrii romani o anunţau cu un cuvânt: vixit (a trăit); mai ales că, spuneau tot ei, post mortem nihil est (după moarte nu mai există nimic).
Până şi un individ vanitos precum Cicero, deşi convins că salvase Republica (oricum inexistentă deja), spune tocmai într-o Filipică (aducătoare de moarte pentru el) că Nimeni nu poate scăpa de moarte; greu de spus dacă era şi convins de propria-i aserţiune, mai ales ca politician.
Horatius se dovedeşte un egalitarist clasic, crezând că Aceeaşi moarte ne aşteaptă pe toţi, în timp ce Plautus, cu ironia-i comică, o spune direct: Nu mai ajută la nimic să-i ţii mortului cuvântări la mormânt. Pe aceeaşi linie a sincerităţii clasice, Sfântul Ieronim constată imensitatea penibilului celor care fac spectacol din ritualul înmormântării și al comemorării în funcţie de avere şi rang (vezi volumul de Epistole apărut la Editura Basilica), aspect care însă pare să nu sensibilizeze nici Biserica, indiferent de situarea geografică.
Desigur că toate cele pilduite mai sus duc totuşi la concluzia că, pentru romani cel puţin, exista o constantă a morţii: egalitatea tuturor în faţa ei. Nu şi după însă, pentru că, în fapt post mortem apar circul şi inegalitatea, iar acestea depind în lumea noastră de elemente care romanilor nu le prea spuneau mare lucru: naţionalitatea şi religia (Roma fiind Stat de drept, conta doar cetăţenia care era una singură conform unicizantului în bine Civis Romanus sum).
Să reţinem din Seneca Filosoful o aserţiune înduioşătoare: „Cât de felurite sunt înfăţişările prin care moartea îl ameninţă pe bietul muritor: marea, sabia, accidentele” (s.n.) E de-a dreptul incitant cum toate cele trei se regăsesc în lumea (presupus) modernă, dar pervers, căci nu există „biet muritor”, ci pierderi coletarale, i.e. anonimi la grămadă, apoi, sau prioritar în fapt, morţi de lux, i.e. de anumite naţionalităţi și cetățenii din anume ţări.
Pentru ziua de azi să pornim însă de la constatarea că, dacă nu ar exista, terorismul dătător de moarte, ar trebui inventat, iar acest lucru s-a vădit din nou în dezeropenizata Brexitanie, unde cei fără uniformă se dovedesc a fi mai eficienți decât armatele naționale ale celor terorizați, luptătoare în țările care i-au zămislit monstruos, după unii, în gândire. Mai mult decât atât, s-a adeverit încă o dată, comparativ cu o întâmplare aproape identică, dar petrecută „aiurea”, adică nu în Europa, nu în America (de nord), că numărul cadavrelor rezultate după un atac terorist, nu are mereu relevanță. Desigur că un rol esențial în toată povestea îl joacă și presa pentru care terorismul este „pâinea cea de toate zilele”, în ciuda unei atitudini istericoid -protestatare. Dar să ajungem la acest aspect, urmând elementele din aserțiunea senecană mai sus amintită.
Marea este şi azi o cauză a morţii intempestive; se moare la înghesuială prin răsturnarea navei şi apoi prin înec în apă sărată, spre mulţumirea vieţuitoarelor marine. Desigur, informaţia diferă în funcţie de cine moare; dacă se scufundă un vas în Bangladesh, sau Burkina Faso şi mor vreo 4-5 sute de călători, e o pierdere anonimă, cam aşa cum s-a întâmplat în Kosovo, când eliberatorii au bombardat din greşeală un autobus cu câteva zeci de navetişti albanezi către „lagărul de refugiaţi”, iar purtătorul de cuvânt al organizaţiei defensive ne-a informat, zâmbind chiar, că au fost şi „pierderi colaterale”; şi asta în Europa. Dacă se scufundă însă un vas de lux şi mor câţiva turişti bănoşi, în Mediterana spre pildă, încep nesfârşitele cercetări şi parastase cu coroniţe aruncate în mare.
Al doilea element senecan, sabia, a ajuns în actualitate după câteva spectaculoase (pentru americani şi europeni) decapitări într-o zonă de etern conflict armat (ar fi interesant de văzut cum arată un conflict … dezarmat…); în primul rând e greu de spus cu ce e mai civilizat să împuşti sau să bombardezi, decât să decapitezi cu sabia, de vreme ce efectul e acelaşi: moartea; apoi, e dovedit şi din punct de vedere medico-legal că decapitarea e infinit mai eficientă în provocarea morţii instantanee, decât o împuşcare cu rateu sau un bombardament pe nevăzute. E chiar surprinzătoare stupefacţia englezilor care tocmai în semn de cinstire a rangului, îşi decapitau mai ales cu sabia nobilii şi, mai cu seamă, regii şi reginele; la fel de neînţeleasă stupoarea francezilor care decapitau, e drept şi mai eficientizat, cu ghilotina, până în secolul trecut (XX, adică); de înţeles ar fi totuşi americanii, obişnuiţi cu prăjirea pe scaunul electric, sau cu injecţiile letale; şi totuşi, principalul lor aliat din lumea arabă, o monarhie… absolută (evident necriticată nici de aliaţii europeni, că de petrol are nevoie toată lumea… civilizată) practică decapitarea, uneori publică, sau de-mânarea, adică tăierea mâinilor, fără a tulbura conştiinţele transoceanice; anul 2007 pare să fi reprezentat un vârf al acestor execuţii: 70 de decapitări (unele pentru… adulter).
Deci, e clar că nu decapitarea în sine produce scandal, ci naţionalitatea și eventual cetățenia celui care şi-a pierdut capul (la propriu). De remarcat că în aceeaşi perioadă şi-au pierdut viaţa, într-o altă zonă de război, trei jurnalişti; moartea celor trei n-a zguduit universul pentru că, spre nenorocul lor (indiferent până la urmă), n-au fost decapitaţi cu sabia, ci împuşcaţi (din greşeală) şi nu erau occidentali, ci ruşi; s-a sugerat totuşi că, în fapt, ar fi fost agenţi acoperiţi, dar cine ne garantează că decapitaţii occidentali lucrau pentru ordinul Maicii Tereza din Calcutta, fiind deci, probabil, feciorelnici???
În fine, dar nu la urmă, ticăloşia politică a zguduirilor de… conştiinţă mondială, s-a vădit și când, într-o fâşie bombardată civilizat, dar cu sălbăticie, au fost ucişi, printre mulţi alţi nevinovaţi, şi câteva sute de copii (bănuim că, totuşi, civili), fără însă ca drepturile omului să fi fost încălcate, căci, nu-i aşa, nu erau oamenii noştri; şi-apoi, uneori nu mortul contează ci călăul.
Ajungem şi la al treilea element: accidentele. Neavând romanii avioane, voi exemplifica doar cu lumea noastră. Dacă, aşa cum arătam la început, un autobus cu albanezi, bombardat, intra la pierderi colaterale, mai ales că bombardamentele erau spre binele poporului în cauză, doborârea accidentală a unui avion (nu se ştie în fapt dacă de către cei buni, sau de către cei răi) în care mai bine de jumătate dintre pasageri erau din lumea autodefinită ca fiind civilizată, adică occidental-europeană, a generat un adevărat circ politico-mediatic, cu ameninţări, cu slujbe religioase, cu vânzări masive de flori şi material funerar, chiar şi în lipsa cadavrelor. Ulterior manifestările s-au mai temperat, avioane s-au mai prăbuşit din cauze neclare, dar în zone neinteresante şi cu călători nerelevanţi ca naţionalitate şi ţară de decolare sau destinaţie.
Revenind la cocteilul de evenimente nefaste din țara insulară, nu pot să nu remarc o co-incidență: la câteva zile după incidentul din Manchester, soldat cu 23 (uneori 22…) de cadavre, evident nevinovate, căci ele nu mai pot fi altfel, în zona Sinaiului, atât de sfântă pentru toți, s-a petrecut un alt incident: a fost mitraliat un autocar cu pelerini copți, egipteni adică, rezultând și acolo un număr de 23 de cadavre, cert la fel de nevinovate ca și cele europene; la acelea se adaugă, conform cutumei teroriste, și câteva zeci de răniți, din care, de regulă, jumătate în stare critică; asta pe insulă, căci din Sinai nu ni s-au mai dat amănunte, nu s-a revoltat nici un președinte de Stat sau vreun premier sau vreun secund, media nu ne-a prezentat imagini care să ne afecteze emoțional și nu s-au depus candele, flori sau ursuleți de pluș la fața locului, explicabil ce-i drept pentru că una e să faci circ în mijlocul Londrei, la o temperatură plăcută corpului omenesc (viu), și alta în arșița nisipului de lângă Sfânta Ecaterina unde, oricum, nu vine nimeni să te filmeze. Regretabil, dar până și Sfântul Părinte, recent oaspete al Bisericii din Egipt, nu s-a arătat prea impresionat de moartea fiilor și fiicelor sale întru Christos, pe cât ne-a chemat să ne rugăm pentru anglicanii (și ce or mai fi fost…) morți atât de nedrept. De subliniat că până și autorii celor două incidente mortale, făceau parte din aceeași organizație teroristă care se revendică însă ca Stat și care și-a asigurat de ceva vreme statutul de expresie a răului suprem, probabil și când ar fi, dar și când nu ar fi cazul. Iată deci o probă clasică a faptului că și dacă scorul e egal, 23 la 23, totuși non est idem si duo dicunt idem, sau, mai neaoș spus, seamănă dar nu răsare.
Nu se poate trage o concluzie categorică din toate acestea şi nici rost nu are căci, parafrazându-l pe poet, „politicul e în toate”, chiar şi în starea post mortem; gândindu-ne însă la morţi ca foşti indivizi umani, decapitaţi, bombardaţi, împuşcaţi, injectaţi, terorizaţi, pelerini mitraliați, rămâne totuşi viabilă, indiferent de circul funerar, clasica aserţiune senecană Aequat omnes cinis (Moartea îi face pe toţi egali).
Și totuși, timpurile noi au adus atâta îndoială neclasică, încât îl înțelegi pe Antonio Salieri, în capodopera Amadeus, când, la spusele preotului „în fața Lui suntem toți egali…”, răspunde ciudos interogativ:„Oare?”
