Din alt ev

Era atâta de frumoasã
Ca un castel în întuneric
Ce lumineazã dinãuntru,
Celor pierduţi în pribegie.

El, un barbar, striga de-afarã
Sã-l lase numai o secundã
La masa ei îmbelşugatã.

Dar ea rãmase ca de piatrã,
Înconjurându-se de lacuri
Care o-ndepãrtau privirii.

Îi deschisese demult poarta,
Dar el prãdase tot ospãţul,
Şi-i dãrâmase aşezarea.

În timp, sufletul ei crescuse
Ca iarba printr-o crãpãturã,
Acoperindu-i nãruirea.

Ajunse-n ani biruitoare,
Împãrãţind singurãtatea
Care-o pãzea de vraja lumii.

Însã barbarul se-ntorsese,
Purtând lãuntric jefuirea,
Ca pe o flamurã de pace,
Şi hotãrâse sã aştepte.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *