Ar fi trebuit să-mi dau seama atunci, în 1991. Prins de euforia Moscovei, uitasem însă lecţia istoriei care ne învaţă că, în Rusia, tentativele de reformă sunt urmate de întoarcerea la autocraţie – putere necontrolată concentrată în mâinile unei singure autorităţi care nu răspunde în faţa nimănui. Se întâmplase de atâtea ori în trecut, încât era improbabil ca de data aceasta lucrurile să se petreacă altfel.
Martin Sixsmith
Rusia
Un mileniu de istorie
Traducere de Eugen Popa şi Justina Bandol
Colecţia „Istorie“
Humanitas, 2016
*
[…]
Dacă vrem să înţelegem procesele care au acţionat în ultimele două decenii, trebuie să cunoaştem bine istoria de o mie de ani a Rusiei.
Rusia n-a fost niciodată cu adevărat „ca noi“, dacă prin asta înţelegem o democraţie liberală, orientată spre economia de piaţă, în care cei care exercită puterea reprezintă voinţa poporului şi pot fi înlocuiţi printr- un proces guvernat de legi. Modelul rusesc, exceptând unele scurte perioade recurente de experimente radicale, a fost întotdeauna unul opus: autocraţia îi plasează pe deţinătorii puterii deasupra legii; ei conduc prin drept divin sau prin „dictatura poporului“, dar aproape întotdeauna cu ajutorul forţei brute.
Celor care socotesc Rusia o naţiune protoeuropeană le scapă esenţialul. Rusia priveşte în două direcţii: către tradiţiile democratice, guvernate de legi, ale Occidentului, dar în acelaşi timp – şi cu un plus de ADN de acest tip moştenit în organismul ei – către formele de guvernare asiatice din care s-a nutrit la începuturile istoriei sale, ceea ce ruşii numesc silnaia ruka, pumnul de fier al puterii centralizate.
