…Sabine Wormser a trebuit să părăsească Lyonul după invadarea zonei libere. Apoi s au refugiat amândoi în casa familiei Schreiber, la Montfrin, un sat aflat la confluenţa Ronului cu Gardul. În noiembrie 1942, şi locul acesta a devenit prea periculos.
Prin urmare, în 11 noiembrie, treziţi de zgomotul tancurilor, fug amândoi pe o uşă secretă chiar în momentul când agenţii Gestapoului, însoţiţi de un jandarm, se prezintă la poartă. Activităţile în Rezistenţă ale tânărului Schreiber n au trecut neobservate… Cuplul o porneşte pe jos, mai întâi pe malul râului Gard, apoi de a lungul drumului înţesat de trupe germane. Militarii nu le dau atenţie acestor doi „excursio¬nişti“ – o pradă prea săracă pentru mitraliere şi tunuri… Cei doi iubiţi reuşesc să prindă un autobuz care îi duce la Tarascon. De acolo, se gândesc să plece la Marsilia. Important e să părăsească repede împre¬jurimile familiare, care se strâng în jurul lor ca o plasă…
Colecţia Biblioteca Polirom
Seria ActualAndreï Makine, Patria locotenentului Schreiber
Traducere din limba franceză de Constanţa Ciocîrlie
Ghinion: trenul de Marsilia tocmai a plecat, iar Gestapoul, bine informat, ştie că fugarii vor fi nevo¬iţi să treacă prin gara din Tarascon. O maşină cu nemţi patrulează deja prin împrejurimi…
„Şi dacă am lua o cameră?“, îi propune tânărul prietenei sale.
Inconştienţi sau prea conştienţi de pericol, împing uşa unui hotel de lângă gară, urcă într o cameră şi uită de ei făcând dragoste… Cei care au pornit în urmărirea lor şi i închipuie pitiţi în fundul sălii de aşteptare sau în vreun colţ de cafenea, desfiguraţi de frică, roşi de nelinişte. Or, ei sunt într un pat, uniţi într o îmbrăţişare ce sfidează orice teamă…
Bătrânul mi a povestit deja întâmplarea asta. O evocă şi cartea lui. E o uluitoare tiflă dată fatali¬tăţii urii, o frumoasă provocare adresată călăilor înfăşuraţi în mantalele lor de piele.
În seara asta povesteşte episodul puţin diferit, ca şi cum războiul care se îndepărtează în trecut ar face ca triumful îndrăgostiţilor să fie prea evident pentru a l mai celebra. Da, vorbele lui sunt diferite, ca şi tonul. Încetineala lor mă lasă să ghicesc un dedesubt tainic al acelei îndepărtate dimineţi de noiembrie…
Ferestrele camerei de hotel sunt luminate printre frunzele mari ale unui platan, deja ruginii şi strălucind sub o ploaie uşoară, călduţă, colorată de soare. Vântul bate, face să se mişte un oblon ce se închide ca pentru a proteja intimitatea ameninţată a fugarilor. Îmbătată de dragoste, tânăra a aţipit păstrând o urmă de surâs, un suspin încremenit pe buzele întredeschise. Bărbatul veghează, nemişcat, uimit el însuşi că nu i e frică, apoi uitând până şi uimirea, din ce în ce mai con¬ştient că trăieşte esenţialul vieţii sale. Cu o bucurie neîncrezătoare, descoperă că acest esenţial ţine de vântul scăldat în razele soarelui care mişcă frunzele, de bura care irizează geamurile, de zdrăngănitul surd al unui tren. De prezenţa în cameră a trupurilor lor goale, atât de aproape de forţa brută, ostilă. De liber¬tatea pe care o au de a ignora lumea dimprejurul camerei, de a o găsi chiar neînsemnată, cu ura, cu cruzimea, cu minciunile ei… Bărbatul strânge cu putere din pleoape, atât i se pare de strălucitor acest adevăr.
Îl părăsesc pe Jean Claude fără să fi avut curajul de a i vorbi despre cartea lui. Iese cu mine pe palier, aprinde lumina şi vocea lui mă ajunge din urmă pe scară – un ton deopotrivă resemnat şi surâzător: „Kipling a spus o, nu? Triumful şi dezastrul, aceşti doi impos¬tori…“
A doua zi, îi telefonez ca să l întreb ce face – de fapt, ca să mă asigur că eşecul despre care n am avut curajul să i vorbesc nu l a atins prea tare. Răspunde cu vocea lui fermă dintotdeauna: „Totul merge bine, mulţumesc. Sunt încă pe picioare“.
