De foarte multă vreme, Eugen Dorcescu nu conteneşte ,,să cadă” în sus, oximoronic, spre tăriile cerului, ,,în palma” (p.47) lui Dumnezeu, acesta fiindu-i ,,traiectul” fiinţial-existenţial. E un om care caută perpetuu şi se caută, ,,îmbunătăţit”, asemenea călugărilor cu har. Om cu însuşiri, de onoare, de carte, cu carte şi de cuvânt, constructor în Absolut, purtător şi ţinător de Cuvânt, cu o Operă de dimensiuni impresionante, spirit enciclopedic care ,,locuieşte” în scris, înzestrat cu talentul şi cu talantul scrisului, o ,,voce” sonoră inconfundabilă a polisului, cu o vastă experienţă culturală şi managerială care-l legitimează să vorbească în cunoştinţă de cauză despre subiectele (de mare forţă noocratică) pe care le abordează cu o acurateţe, temeinicie şi responsabilitate faţă de actul scris-vorbit rar întâlnite, intelectual de mare calibru, cărturar de modă veche, cunoscător al cărţii, dar şi al Cărţii, ,,bun” cu valoare patrimonială, Eugen Dorcescu este înregistrat de contemporaneitate drept ,,cel dintâi chemat” să pună în Operă şi să dea o faţă interpretativă nouă textelor de bază conţinute de Vechiul Testament.
Despre Eugen Dorcescu se poate vorbi DOAR la modul celebrator, orişicât domnia sa ar respinge elogiile şi cuvintele mari care-i definesc, pe bună dreptate, personalitatea. Eugen Dorcescu are mereu cuvântul potrivit la îndemână, bucurându-se de o relaţie privilegiată cu Logos-ul. Om plăcut lui Dumnezeu, în numele căruia sălăşluieşte dorul (Dor-Dorcescu), bun creştin, ce nu se ruşinează cu Christos sau cu Crucea (ci trăieşte în deplin acord cu ele, hristocentric, logocentric, mărturisitor şi deopotrivă liturghisitor), Eugen Dorcescu pune suflet în tot ceea ce face (cărţile sale, fărâme de suflet), preocupat fiind de ceea ce lasă moştenire, trăindu-şi credinţa moment de moment.
Justiţiar, demn, vertical, onest (în primul rând cu sine), (auto)exigent, cu vocaţia monumentalului, ce şi-a clădit o carieră fabuloasă ţinând cont exclusiv de criteriile competenţei şi meritocraţiei, străin de ceea ce înseamnă omul de casă sau poetul de curte, strict delimitat de impostură, oportunism, veleitarism, cumetrii, compromisuri sau pseudoconfrerii literare (pe care le sancționează fără drept de apel în scrierile sale confesive), tălmaci inspirat din limba spaniolă (în cazul său, dreapta credinţă se îmbină fericit cu harica tălmăcire), pilduitor, ziditor, profund, orator de mare fineţe şi subtil analist al vieţii Cetăţii, chintesenţial, om-strigăt, deznădăjduit, încredinţat, om-întrebare, al crucii şi al răscrucii, neacomodat cu timpul ce-i dă târcoale, revoltat împotriva cărnii care-i obstaculează avansarea întru spirit, lepădat de sinele păgubos, Eugen Dorcescu nu scrie la întâmplare, ci jertfeşte, iar tot ce dobândeşte dăruieşte înmiit, de unde şi vocaţia sa altruistă.
Nu e un om al zarvei, zaverei sau al ieşitului gratuit la rampă (,,Nu intru-n dispute. Nu/întreb, nu răspund, nu explic./Sunt un/îndelung-răbdător ucenic,/cu ochii pironiți în/Scripturi, în al norilor negru/tumult.” -p.89), ci al discreţiei, autosituat între cărţi şi Carte, ce-şi spune ,,Scribul”, ,,Ioanitul”, ,,Templierul” sau ,,oştean al lui Hristos”. Eugen Dorcescu nu dă năvală cu sacul la pomul lăudat, ci îşi deşartă singur preaplinul intelectual, în scop paideic, în faţa celor dispuşi să înveţe temeinic şi să ducă mai departe făclia cunoaşterii.
Cuplul pe care Eugen Dorcescu îl face cu Mirela-Ioana e unul aparte, construit pe dăruire, afectivitate, cult al valorii şi respect, Eugen Dorcescu bucurându-se de purtarea de grijă a doamnei Mirela-Ioana Dorcescu, ,,îngerul” său veghetor, dinaintea îngerului păzitor, cea care nu îi e doar statornică parteneră de viaţă, motiv de inspirație. ci şi rostuitor al creaţiei dorcesciene, gest care implică iubire neţărmurită, responsabilitate, dar şi un înalt nivel de civism. Lor li se datorează apariția Miozotisului, restitutio in integrum, ,,nu mă uita”-ul, o colecție de poeme ținute în așteptarea momentului propice de a vedea lumina tiparului, moment binecuvântat care, iată, a sosit, aducând în discuție așa numita ,,literatură de sertar” (ce rămâne și ce nu rămâne spus sau scris, parte ,,selenară” a creației și motivele lăuntrice ale ,,tăinuirii” ei, ce ,,trece” și ce nu trece de ,,filtrele” autoexigenței poetice). Nu e nepărat o regăsire (căci Eugen Dorcescu nu a ,,absentat” nicio clipă din fascinanta lume a scrisului), cât mai degrabă o întoarcere ritualică la matca ființială, o distilare a esențelor, o călătorie întregitor-primenitoare, de recuperare a unei părți importante din opera poetului, la fel de valoroasă, de iscoditoare și de revelatoare, model de dragoste extinsă (față de Mirela-Ioana, față de Dumnezeu, față de Viață, față de semeni): ,,Mă-ntorc și eu, în/urma tuturor,/da, cel mai de pe/urmă slujitor,/subțire și umil, ca/un suspin,/spre măreția tronului/divin.” (p.52)
Structurată pe patru mari paliere (Răstigniri, Solilocvii, Revelații și Clipe), analogate celor patru puncte cardinale, Miozotis face din Eugen Dorcescu-fiul-rispitor-ajuns-la-maturitate-poetică, conștient de perisabilitatea și de efemeritatea vieții fizice (,,Lungul drum n-a fost decât un vis.” (p.17); ,,Lumea, în gând/e un lujer de/viță de vie/plăpând.” (p.21), un fervent ,,corăbier”, mărturisitor și adăstător al clipei întâlnirii cu Absolutul, în care Dumnezeu nu e perceput ca o simplă Metaforă sau Figură de stil, ci ca însuși Stilul, singura Certitudine (căreia i se încredințează) într-o mare de iluzie: ,,în iluzia lumii: eu plecând, ea/plecând.” (idem). E un joc al prezenței și al absenței (,,când eu însumi și sunt,/și nu sunt” -idem; ,,Sunt și nu sunt. Sau,/mai bine,/sunt și nu sunt doar/prin Tine.”-p.54), al veșniciei și al finitudinii (,,omul nu-nseamnă nimic.” -p.48), al nașterii și al morții (,,Toate-au fost și-au trecut.”-p.22; ,,splendoare/a lumii ce veșnic se naște/și moare.” -p.54; ,,Nu-s nici mort, nu-s nici/viu.” -p.82), al urcușului și al coborâșului, al lui ieri și al lui azi (,,Te ridici? Sau decazi?/Când a fost ieri? Când e azi?” -p.58), al trăirii în corp fizic și al trăirii în duh, al lui înainte și înapoi, al tăcerii urmată de cuvânt (,,într-o absență fără/jos, fără sus,/fără înapoi, înainte,/fără flori și zăpezi, fără/mare și munți, fără tăcere, cuvinte…”-p.59), al dihotomiei dintre minte și corp (,,Dar mintea, dar trupul, dar/cenușa ne-aruncă/în vacarm și în beznă, în a/lumii speluncă,/sporind a lumilor dramă.” -p.60).
Filocalicul Eugen Dorcescu e împăcat cu ,,zgura” (p.22) și cu marea ,,trecere”, consolarea fiind Incomensurabilul Dumnezeu, față de care manifestă o iubire netrucată, nonhabotnică, nontânguitoare: ,,Căci singur nu pot să/răzbesc.” (p.84). Eugen Dorcescu nu e ,,obosit” de viața terestră, ci e un însetat de Absolut, de Ființa Supremă, de elan ascensional și de abandon în mâinile Tatălui, adevăratul său Acasă, privit cu fervoare mistică. ,,Un schelet. Fără chip. Și-un schelet…” (p.22) e reflex al împăcării cu sinele, al vremelnicei viețuiri în carne și oase, al conștientizării că Viața adevărată și mântuirea personală sunt imposibile în afara Creatorului.
Autorul Miozotisului e purtător de ,,scară”. Demnitatea și încrederea nețărmurită cu care privește finitudinea îi înlesnește urcușul spiritual, conștient fiind că ceea ce resimte acum, ,,limbi de ghilotine” (p.23), se va metamorfoza în curând în limbi de foc: ,,Reiau, deci, firul nopților și-al zilei,/Căzând în rugă la-Împăratul milei./Îl gust la cină-n codrul meu de pâîne/Și sper să nu mai fie niciun mâine.” (idem). Răbdător și împăciuitorist (însușiri ale înțeleptului), Eugen Dorcescu nu-și grăbește retragerea din lumea fizică și nici abandonarea acesteia (,,Lin și simplu, murind.” -p.22), ci nădăjduiește spre apucarea pe Cale, unde are loc Adevărata Celebrare. Așadar, o ,,matematică” simplă, o ,,ecuație” cu necunoscutele deconspirate, la vedere. În ton cu celebra butadă a lui Calderón, ,,La vida es sueño”, Eugen Dorcescu știe că pe lumea actuală, furnizoare de ,,zgură” și de promisiune sumbră (,,un schelet”), se poate conta doar temporar și temporal (o ,,compozită” existență telurică, o existență cu picioare de lut), însă pe Dumnezeu se poate conta pentru eternitate, lumea Acestuia fiind construită pe ,,călcarea” pentru totdeauna a scheletului și a morții, cu viață veșnică pe moarte călcând. Perspectiva în lumea aceasta finită? Extincția. Perspectiva în lumea lui Dumnezeu? Înveșnicirea și Infinitul de posibilități.
Eugen Dorcescu dă dovadă de decență și de discreție existențială (nemanifestând apetit pentru narcisism, pentru oglindirea sinelui), de nonexpunere gratuită, de ezitare în a se reflecta/arăta mai mult decât e cazul, făcând ,,economie” de propria-i prezență: ,,Evit oglinzile râului,/din lehamite și din pudoare./E de-ajuns că/pe stradă/ființa mea e îndestul de/consistentă, încât să se vadă.” (p.24). Nu e un gest laș de evitare a ,,curgerii”, de învecinare cu Heraclit, ci smerenie și deșertăciune, necăutarea cu orice preț a popularității, a identificării cu agora și cu gloata, care nu e decât ,,Un pustiu străbătut de/absențe.” (idem). La fel de bine, primirea omului în Împărăția lui Dumnezeu face din acesta dintr-un biet muritor un ,,cineva” cu viață veșnică. Eugen Dorcescu e hăituit de trecerea necruțătoate a timpului, de secvențialitatea invazivă în ritm de metronom, de devenire (interpretată prin scurtarea zilnică dramatică a drumului către moarte), de timpul ,,lamelar”, ,,tăios”, gata oricând să sară la ,,jugulară” și s-o curme: ,,Vin zilele și nopțile spre mine/Ca tot atâtea limbi de ghilotine./Le simt, din depărtări, cum se îndreaptă/Către grumazul meu care le-așteaptă.” (p.23).
,,Graba” de care dă dovadă poetul în a-L întâlni pe Dumnezeu se justifică prin prisma ,,reciprocității”: Eugen Dorcescu îl vrea pe Dumnezeu în viața sa, după cum și Dumnezeu îl ,,îngăduie” pe acesta, având, se pare, un plan grandios în ceea ce-l privește. E un ,,troc” reciproc avantajos: ,,Se vede că Cel Veșnic întârzie/Să dea porunca hărăzită mie.”(idem).
În cazul lui Eugen Dorcescu, personalitate care deține toate însușirile ,,scotocitorului” după Absolut, cel care are vocația monumentalului, căutarea lui Dumnezeu nu e cu finalitate, nu se lasă ,,prinsă” într-un cadru strâmt (ca datorie sfântă și nimic mai mult), ci un proces subtil ce trebuie întreținut, cu caracter de perpetuum, un mod de viață, un continuum, în ton cu maxima Meden agan, ,,Nimic prea mult”: ,,Te-am căutat și Te/caut mereu, deși Te-am/găsit./Viața mea asta e: un dor și un drum nesfârșit./Iar Tu nu Te ascunzi,/dimpotrivă, Te-arăți.” (p.25). Căutare întrucâtva ușurată, deoarece Dumnezeu e omniprezent, e necesar doar să existe ,,ochii” potriviți și bine focalizați care să-L perceapă. Și Eugen Dorcescu îi are, dovadă fiind că optează conștient pentru Cartea câștigătoare.
Eugen Dorcescu nu se ,,cramponează” de materialitate, ba dimpotrivă, o vede ca pe un ,,lest”: ,,Nu mi-e milă de/mine. Ba chiar/urc scârbit al vieții/calvar,/dezgustat de nemernicul/trup,/zumzăind de confuze/rumori, ca un stup.” (p.26). Nu e autoflagelare, nici dispreț existențial sau revoltă împotriva cărnii, ci neliniște, neastâmpăr, nerăbdare în perspectiva că ,,Acea Zi” (idem) întregitor-mântuiror-eliberatoare, care va pune laolaltă trupul și duhul, rod al Slavei divine de care se va lăsa înveșmântat, se va ivi negreșit într-un viitor nu prea îndepărtat. Altfel spus, aspirația către Dumnezeu are un scop holistic-întregitor.
,,Inconoclasmul” aparent al lui Eugen Dorcescu nu e nihilism de tip nietzsche-an, cu un Dumnezeu ,,defunct” și cu un cer lăsat de izbeliște, ci reflectare a unei atitudini înțelepte, neprecipitate, a cărturarului intellego, a ,,celui care vrea să priceapă” dincolo de datele imediatului: ,,Or, eu vreau să/ascult, să-nțeleg/ce-auzeam când eram un/întreg.” (idem). Situat între viața de aici și Viața de Apoi, Eugen Dorcescu se ghidează după două verbe esențial-fondator-ziditoare în parcursul său duhovnicesc: ,,Cred și sper.” (idem).
Miozotis e un fel de Strigat-am către Tine, Doamne. Nu e încercarea rămasă fără răspuns, răstire către divinitate sau gest eretic de a cere socoteală, urmare a ,,gâlcevii” cu Dumnezeu, ci mai curând deznădejde (și aici e vocea cărnii care vorbește), sentiment de neputință și de culpă, dureroasă conștientizare a abandonului, constatare amară a ,,împuținării” în credință a semenilor săi și a înmulțirii ,,atentatorilor” la Chintesență, de care se delimitează net (autoextragere ,,din vălmășag” -p.30), fapt ce-l propulsează într-o nedorită ,,minoritate” chemată să protejeze și să susțină Viața: ,,Au stricat, Doamne,/și ierni, și primăveri,/și lingavele toamne,/au stricat râurile, pădurile,/marea,/au nimicit clipa și/depărtarea./Am rămas numai/noi. Ne-am întors./Încă stropiți cu noroi/pe fețe, pe tors./Am rămas doar/câțiva și-ncercăm/să aflăm,/încercăm/să umblăm/pe-ale sfinților urme.” (p.27); ,,Oricine vine la mine e/binevenit./Dar, de chemat, Te chem doar/pe Tine, cel nevăzut, nenumit./Oricine-mi vorbește și-ntreabă,/să vorbească, să-ntrebe: ascult./Dar eu, de vorbit, Îți vorbesc/numai Ție, de mult, de/demult./Pe toți cei ce vin și-apoi/pleacă îi uit, rând pe rând./Numai pe Tine, sufletul meu/Te păstrează în sine, ca pe o schijă în carne,/oricând.” (p.80); ,,Nu mă tem de nimic. Fiindcă/toate-s nimic.” (p.90).
Se poate vorbi de o veritabilă ,,meteorolgie” în poemele care alcătuiesc Miozotisul. Pe de-o parte, e o ,,meteorologie” a scriiturii, un cumul de ,,fenomene” care generează sens și semnificație, ilustrare a unui crez puternic, pe de alta de o ,,meteorologie”-,,apotropaism” de simboluri și de figuri de stil, de trăiri interne, deseori disjuncte, care solicită din plin ființa poetului. De pildă, apelul la oximoron e o încercare de a ameliora contrarii: ,,Gerul induce,/în abisul din suflet,/un gând arzător, ca/o cruce.” (p.29). Atitudinea nointervenționistă a lui Dumnezeu (Observator și Spectator) lasă omului dreptul la liber arbitru, consecință a conștiinței individuale: ,,Domnul, din slavă,/privește cum lumea/noastră măruntă se zbate,/purtând, dintre noi,/fiecare/nenumăratele cruci,/spre nenumărate/răstigniri/și calvare.” (idem); ,,Sunt liber în măsura-n care iert./Acesta e miracolul: iertarea!”; ,,Iertarea și uitarea-s sceptrul tău” (p.30).
Eugen Dorcescu împrumută din însușirile personajului camilpetrescian. Drama sa e direct proporțională cu/se raportează la ,,cantitatea” de luciditate care sălășluiește într-însul. Spun aceasta întrucât poetul refuză autoiluzionarea (,,Nu am trufia să-mi închipui nimic.” -p.34), deșarta ,,regalitate” peste o împărăție a nimicului (,,să te contempli-n oglinda nimicului,/trecător și urât” -p.33), existența efemeră a laurilor: ,,Timpul nu există. Spațiul e inert./Văzduhul arde rănile, ca sarea.” (p.30). Există dese momente de-a lungul Miozotisului când devine evident jocul dintre aparență și esență, dintre văzut și nevăzut, dintre suprafață și profunzime, dintre bine și rău. Eugen Dorcescu provoacă la conștientizare și la decodare, fiind intenționat ,,labirintic”. Pe de-o parte, caracterul de unicitate al ființei, mulțimea fiind rodul asocierii dintre entități singulare. Pe de alta, a trăi virtuos, iubind și deopotrivă iertând celor care-ți greșesc, dar și iertându-te, fiind blând, nonpunitiv, răbdător cu sinele, consecvent cu sine însuși, a te păstra ,,lăut” din punct de vedere moral, ,,neprihănit” etic (curățirea sufletească ține de curățenia morală). Nu e nevoie să fii validat pentru a rămâne virtuos, nu e nevoie de public și de aplauze pentru aceasta. Virtuțile tale reprezintă ,,blazonul” tău, emblema ta, cartea de identitate.
Pe Dumnezeu nu-l vedem ca Entitate de sine stătătoare, ci prin diferitele sale ipostazieri, de pe urma cărora Îl simțim: ,,Domnul ne vorbește prin durere și/vis.” (p.33). Felul în care-Și manifestă Prezența (,,Acum mă cutremur a ști/că noapte-i atunci/când Îți lași peste zi -/nevăzută și ea -/umbra Ta.” -p.55), felul în care ne comunică și Se comunică în calitate de Veghetor, de Părinte care-și supraveghează copiii, grijuliu, dedicat și responsabil, ne păzește de ispite, de rele și de căderi în abis, semn că Dumnezeu e omniprezent în aparenta-I absență, că El e singurul în măsură să ne ridice spiritual, garant fiind al veșniciei și al eliberării noastre de sub tirania morții fizice și a nimicului, un Dumnezeu răbdător, iertător și clement care dă asigurări și îndrumă pe Calea cea bună, un Dumnezeu al dialogului, nu al lui silentio stampa, care i se adresează direct și concis omului, fiecăruia după puterea sa de înțelegere: ,,<<poate-ntr-o zi/nu vei imagina, nu vei pricepe , nu vei simți/și-n negarea deplină vei bănui pe/deplin/că sunt, că eram, că voi fi și că/vin…>>” (p.33).
Eugen Dorcescu, ,,lut” care vorbește și care are vocația plămădirii și a arderii de tot (,,Eu, om umil, din duh și lut,/Tu – Dumnezeul nevăzut.”-p.51), ,,lut” cu vocația trăirii și stihuirii mistice (creația în absența lui Dumnezeu e noncreație), nu este un ,,unduitor”, trivialitatea, grotescul și degradantul spectacol mundan nefiind ,,capcane” în care să intre sau de care să se lase ispitit. Poetul are coloana vertebrală a omului integru, iar ,,gâlcevile” sale, atâtea câte există, o au pe propria sa persoană în centru, îmbrăcând forma autoreproșului, prea de multe ori neconsiderându-se vrednic de a da ochii cu Cel Veșnic: ,,Această fisură, între elan și repulsie,/fisură subțire ca o lamă de coasă,/ mi-e spațiu și timp, e ființa mea/însăși, mi-e slujbă și casă./Adună-mă, Doamne, în palma Ta/nevăzută și sfântă./De ce-aș mai rămâne în valea aceasta/plină de umbre ce urlă, se-ncaieră/și-n zadar se frământă?/Nimicește-mă! Du-mă! Să Te gust în/sfârșit. Să-Ți văd slava și harul./Să-Ți simt umbra cum urcă în vinele/mele, încet, ca nectarul./Să-l găsesc în sfârșit pe acela care sunt,/pe cel ce se sfâșie, singur, acum, în/amurg, priveghind, contemplând.” (p.35). E o formă subtilă de încredințare, prin care poetul se lasă pe Mâini sigure, dublată de un act de ,,clarificare“ a propriei sale identități, similară cu punerea-n posesie. Starea sa de sfâșiere e clocot, efervescență, intensitatea a trăirilor între și între, palpit.
Situate sub semnul paradoxalului, solilocviile lui Eugen Dorcescu sunt mostre de sapiențialitate: ,,Graiul ne-a fost dat spre-a-nțelege/tăcerea./Spre-a-i gusta deliciul, disperarea,/durerea./Spre-a face distincție între vorbe,/bucurie lăuntrică, fapte./Spre-a ne-afunda deopotrivă/(și singuri) în lumină sau/noapte./ Mai ale singuri.Tăcerea/răspunde tăcerii./Se-nțeleg. Alungă vulgarități,/cleveteală, mizerii./Perpetuează o cosmică pace./Graiul e darul, e harul,/e fericirea/celui care tace.” (p.36). De aceea poetul exprimă abundent, torențial și se exprimă.
Aparenta ,,zaveră” a lui Eugen Dorcescu ce stă la temelia propriei existențe ca ființă de lut nu este altceva decât perplexitate în fața Măreției, copleșire: ,,Singur. Numai cu Cel/Nevăzut./Cu Cel ce-a dorit să-mi dea (doar El știe de ce)/început, conținut,/Cu Cel ce mă vede/zdrobit, nimicit,/plutind, ca/un fulg, ca o lacrimă,/ca un zâmbet pierdut,/ca o umbră de schit,/în nesfârșitul Său început/și sfârșit.” (p.37).
În ciuda smereniei afișate, Eugen Dorcescu are capacitatea să se autosusțină, nelipsindu-i încrederea în sine și în forțele proprii. Domnia sa nu se situează într-o postură care-l defavorizează, nu e străbătut de un complex de inferioritate și nici nu are mentalitate de victimă, ci e pe deplin conștient că se află în siajul lui Dumnezeu (,,Adă-mă, iar, în/Eden, în aria Ta.” -p.48), iar singurătatea despre care vorbește nu e izolare, fugă din lume, refugiu, ridicare a punților de la mal sau înstrăinare, ci decizie de a porni solitar către divinitate, act asumat, ce vine din lăuntrul său, rod al detaliatei cunoașteri de sine. Ca ființă de lut, el se consideră o ,,puținătate” (desi, creator fiind, are nevoie de cât mai mult spațiu de manifestare). În schimb, ca împătimit după Dumnezeu, el e propulsat spre ,,infinitate”.
Pentru Eugen Dorcescu, cel capabil să vadă ,,dincolo”, ființarea nu mai reprezintă o taină sau un mister, ,,zarurile fiind aruncate” deja, pe când apropierea de Dumnezeu echivalează cu promisiunea Vieții veșnice, a irepetabilei și incomensurabilei experiențe de înduhovnicire. Miozotis e o ,,foaie” de parcurs existențial în care poetul trăiește sub impulsul lui ,,și totuși”, al noului, al provocării, al necantonării în finitudine. Și cum învecinarea cu divinitatea nu se compară cu nimic altceva, ,,Mă aflu împreună cu toți,/Dar sunt numai cu Tine./Un mucenic.” (p.38). Altfel spus, consacrare, i se consacră Creatorului, singura Compaṅie care contează și înalță cu adevărat, o formulă superioară de atașament care presupune mai întâi o ,,moarte” simbolică (,,Mă uit la mine însumi, defunct,/smulgându-mă lent, ca din mâl, din trup și din/moarte.” -p.38), o autoextragere din contextul existențial profan doldora de materialitate, urmată de o renaștere spirituală, de un salt spectaculos în sacralitate, o trecere de la ,,insul carnal” la ,,o nălucire de-ascet” (p.39), o schimbare majoră de paradigmă ,,eu, teluric altoi” (idem) transplantat într-un ,,sol” cu adevărat roditor, în care nu mai are nevoie să dispară pentru a fi, ,,perenitatea” fiindu-i garantată. Similar, e renunțare la ,,timpul defunct” (p.40) și deschiderea către eternitate. Odată ce e învăluit de lumina paradoxală ce echivalează cu scoaterea din lumea obișnuită (,,Căci lumina e beznă, și/bezna-i lumină.”; ,,Mă închid în lumină, ca-ntr-un glob/de-ametist -idem) și ,,omologată” propria existență nepericlitată de finitudine (,,Sunt viu,/în sfârșit,/fiindcă nu mai exist.” -idem), pendularea poetului încetează, autosituarea pe Cale nemaifiind un ,,lux”, ci o necesitate, certitudine a apartenenței ferme la ,,Acasă”, unde poetul cu adevărat ,,viiază”, fiind de-acum ,,resetat-lăut”, definitiv translatat: ,,Nu-mi mai țin minte/nici trupul, nici gândul, nimic/din ce-am fost mai-nainte./Și e bine. Prea bine.” (p.41).
Relația dintre Dumnezeu și Eugen Dorcescu se consumă direct, fără intermediari, poetul primindu-și Împărtășania direct de la Sursă, schimbarea sa la față (cu impact direct asupra identității și sănătății sale spirituale) producându-se instantaneu: ,,Degetul Domnului îmi/face un semn/pe frunte, pe mâini:/cu untdelemn./O cruce întreită,/întreit/m-a însemnat/și-acum sunt primenit,/un altul sunt.” (p.44). Nu e autosugestie sau rod al imaginarului, ci semn incontestabil al copleșitoarei Prezențe care se cere onorată. Nerăbdarea poetului de a transgresa realitatea cărnii e dovada tânjirii sale după Absolut din care și-a făcut un crez și deopotrivă eliberare de ,,acedie” (p.49), ieșirea din starea de letargie spirituală, fizică și sufletească, descrisă de poet ca oboseală profundă sau ca apatie, disoluția ,,voluptăților moarte,/voluptății-stafie.” (p.61), lepădare (,,Mă leapăd de-al vorbelor vane/veșmânt.” -p.85).
Poemele care alcătuiesc întreg volumul Miozotis sunt un potpuriu de ,,psalmi” ce poartă semnătura tălmaciului Eugen Dorcescu, inspirați din Psalmii lui David, în care ,,Fericirile” poetului depășesc cu mult limitele teluricului.: ,,Ce ușurat, ce fericit voi fi/când duhul meu Te va/reîntâlni,/când vom fi iarăși, Doamne,/amândoi.” (p.50); ,,Am gustat, cum spune psalmistul,/din infinita-Ți dulceață.” (p.85). Într-o altă accepțiune, sunt poeme de tip firidă, termen mult mai sugestiv și mai bogat în conținut decât nișă: ,,În suflet, undeva într-o firidă,/Un crunt zidar încearcă să te-nchidă.” (p.63); ,,Lasă-mă, Doamne, să/zac într-o neagră, calcaroasă, firidă!” (p.76); ,,Stăruie, însă, veghează!/Toate-ți sunt luate. Toate-ți/sunt date.” (p.93); ,,Asta suntem: muritori,/ajutându-se unii pe/alții să-ndure/supliciul./Atât suntem: gesturi pierdute,/ce se aseamănă.” (p.111).
Miozotis are pentru Eugen Dorcescu un profund caracter revelator: din cauza repulsiei în fața perisabilității corpului fizic care-l predispune la suferință, poetul își dă seama că a făcut greșeala de a nu-i fi căutat reazăm și consolare în Natură, creație a lui Dumnezeu, spectacol divin magnific în desfășurare, simfonie de esențe și culori capabilă să curme răsuflarea, pe care caută acum să le imortalizeze abundent, să și le asume, să le trăiască din plin, de unde izul de doină, de elegie sau de pastel. Totodată, având revelația Naturii și a calofilului pur, poetul compensează emoțional-afectiv, ,,îmblânzindu-și” dorul de ,,ducă” și construind înlăuntrul său cum că viața de aici și de acum merită totuși a fi trăită, pregătire inițiatică pentru Viață: ,,Mă privesc în oglinzile lumii. Sunt/răscumpărat, fericit.” (p.86). Contemplarea Naturii îl ajută pe poet să mai uite de obsesia abisului: ,,Vântul adie/atingând frunze și iarbă și flori/cu aripa lui azurie./Vântul și liniștea se revarsă din/munte,/sapă fântânile duhului,/nebănuit de profunde.” (p.67); ,,Fluturii desenează-n văzduhul incert,/peste ierburi și flori, efemere zig-zaguri.” (p.68); ,,Munții, livada, căpița de/fân,/toate-mi vorbesc de nevăzutul/a toate Stăpân.” (p.69); ,,Iarba ce poartă în cupele ei/stropi de rouă și ploaie./Iarba pe care fulgerul coasei/atât de repede-o taie./Sunt aidoma ierbii ce-nveșmântă/coline, fânețe, răzoare,/iarba firavă ce-acoperă/o-ntindere cât e lumea de mare.” (p.70); ,,Brazii, aleea, livada confuză,/grădina,/umbra ce-acoperă iarba, ce-mi/mângâie și diluează lumina…” (p.71); ,,Copacii edenici întind spre/ferestre brațe-ncărcate cu mere, cu/prune și corcodușe./Florile poartă păsări în/cupe./Frunzele viței se-apleacă de/ rouă, par a se rupe.” (p.72); ,,Mă strecor în livadă,/rătăcesc/în grădină./Urma Ta peste munți e un/nor de lumină.” (p.74); ,,Lumea noastră-i doar una/dintre icoanele Tale.” (p.75); ,,Soarele sapă grote în/munți, cu a razelor daltă.” (p.76); ,,Soarele, luna, tăcerea mă/strivesc, mă taie-n bucăți.” (p.77); ,,Să mă retrag în chilie, ca/sămânța în spic.” (p.79); ,,Soarele-și varsă pe munți mierea și ceara.” (p.81); ,,E-nnorat astăzi. Vântu-i catifelat,/liniștit./Stoluri de păsări urcă-n/zenit.” (p.86); ,,Norii cresc spre apus. Grei de/apă, asemeni/cu pământul – și el greu de luturi și/cremeni.” (p.87); ,,Ieri, cineva a cosit iarba de/sub pruni, de sub vie./Astăzi aromele ierbii jertfite se/înalță spre Tine, ca un fum rugător de tămâie.” (p.88); ,,Acum, soarele, ploaia nu ating, nu/supun/trupul meu subțiat ca o/vargă de-alun.” (p.89); ,,Ard stropii de ploaie pe/frunza de vie.” (p.91); ,,Părem siluete de sfinți în/Celesta Grădină.” (p.94); ,,Norul cucerește munții,/treptat./Muntele-acum e/purificat, e curat./A cunoscut celestul botez…/Muntele, la poalele căruia,/eu veghez, priveghez./Ce beatitudine! Norul trimite/pe albia muntelui, spre palmele mele,/ploi reci și grăbite,/care-mi curg pe brațe, pe/trup și pe chip./Sunt apele Tale, sunt apele sacre,/în care mă pierd,/fericit, ca un fir de nisip.” (p.96); ,,Se strânge ceapa/și usturoiul./A-nflorit, ca în mai,/caprifoiul./Fânu-i cosit, strâns în/clăi și se spune/că livezile-s pline de mere, de/prune.” (p.100); ,,pulberea peste care umbrele soarelui,/umbrele lunii își aruncă/năvodul.” (p.101); ,,Domnul se-ascunde în/nor, ca-ntr-un schit.” (p.102).
În dragostea-i nețărmurită pentru Dumnezeu, Eugen Dorcescu nu uită niciun moment de Mirela-Ioana, căreia îi datorează supraviețuirea în corpul fizic (trup de care s-ar lepăda în orice moment), care-i ușurează ființa încrâncenată la nivelul suportabilului. Ea e Celesta, făptura de lumină care-i înfrumusețează existența și îi conferă un rost, ea e ,,Feeria”, ,,Povestea“ care prinde glas în orice (ano)timp: ,,Ninge. Îți acoperă/mâna/zăpada ușoară și/albă, ca lâna./Zăpada pe care de/sus o presară/o altă mână,/infinit de puternică,/infinit de ușoară.” (p.53); ,,Iubito, Fericirea are chipul,/de har și de mister, al ființei tale.” (p.138).
Poemele metafizice ale lui Eugen Dorcescu au ceva din sonoritatea și profunzimea zicerilor Ecclesiastului, în care ,,deșertăciunea” este reinterpretată poetic: ,,Gol a venit muritorul în lumea/ploioasă și rece./Gol a venit în iarnă sau/vară. Și gol o să plece.” (p.56); ,,Cât de simple și clare sunt/toate!” (p.57). Nu e ton sentențios-ghilotinard, nu e previziune sumbră, nu e prevestire a Apocalipsei, ci mers firesc al lucrurilor, al trecerii-petrecerii, al ființării și al re(în)ființării (trecerea pragului spiritual). Tot în spirit poetic, există momente în Miozotis când Eugen Dorcescu devine profund ,,hamletian”: ,,A-ntreba înseamnă-a trăi.” (p.58).
Miozotis încearcă să fixeze efemeridele, fulgurantul, clipa trecătoare, tot ce e în timp, în contratimp, dar și în afara acestuia, în istorie, în suflet, dar și în imaginar. Aici își dau întâlnire Solon, Cyrus, El Caballero medieval en la batalla, ,,centaurii nomazi (p.107), tatăl poetului, ,,armura din sala mea de arme” (p.108), Salonul coronarienilor, Mesagerul, Sufletul, Disperarea, Roua, Epistola, Zâmbetul, Orașul fericit, Tabloul, Parcul botanic, apocalipsa, Ostrovul iubirii sau Sicomorul. Toate converg în direcția revelației supreme de la finele cărții: ,,Ce viu și ce concret e Dumnezeu!” (p.140).
Miozotis, pax magna, floare de ,,nu mă uita”, dar și de a nu se uita pe sine (cel care a fost -act de smerenie), de a nu-și uita parcursul spiritual, drumul sinuos a lui Eugen Dorcescu de la Alfa la Omega. În plan personal, îndemn la nonuitare și la aducere-aminte (amarcord, ,,îmi amintesc”), legământ nescris făcut cu Mirela-Ioana, echivalent cu a lăsa moștenire. Iubire în stare cristalizată.
Eugen Dorcescu,
Miozotis. Poeme regăsite
Timișoara, Editura Eurostampa, 2023, 197p.
