Autoarea este cronicar de literatură profesionist, iar această primă carte de poezie a ei a obținut premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2024.
De fiecare dată când mă hazardez să fac un semnal la o carte de poezie, simt imboldul să vin cu precizarea că-mi lipsesc uneltele cronicarului specializat pe poezie. Cinstit ar fi să adaug că, mai rău, eu sunt un cititor ocazional de poezie și că, blasfemie!, interesul meu pentru biografiile de poeți este mai mare decât cel pentru poezia însăși.
Volumul e împărțit în trei cicluri. Nu vreau să încerc o interpretare mecanică a titlurilor lor, dar Destrămare pare să desemneze procesul coborârii în sine, în Cutia neagră cred că se face investigarea părților rămase după demontarea eului, iar Bătălia este, poate, un breviar al metodelor de supraviețuire.
Temele recurente de-a lungul volumului sunt singurătatea, dragostea, amintirea tatălui dispărut de timpuriu, anticiparea bătrâneții, tentația religiozității, scrisul însuși. Tonul este unul lipsit de violență, dar convingător, rațional, cu înțelegere pentru partea adversă, oricare ar fi ea, bărbatul generic, Dumnezeu ori vecinii de bloc. Cuvintele au portanță, frazele sunt memorabile.
Volumul este, probabil, rodul unei distilări de laborator poetic de durată, vârstele de treizeci și trei și de patruzeci de ani ale naratorului poet sunt amândouă semnalate, în contexte semnificative. A rezultat pur și simplu o carte de poezie frumoasă, citabilă în întregime. Orice pasaj aș alege, fac o nedreptate altora.
[I. Destrămare / Destrămare]
Dacă voi apuca să îmbătrânesc,
o să-mi pun mănuși din dantelă,
o să îmbrac rochii de catifea,
o să port brățări și mărgele,
o să fiu scânteietoare
ca un altar ambulant.
Uite-o pe baba aia nebună, vor striga
după mine copiii din cartier.
Și-a scos moliile la plimbare,
își vor da coate gospodinele măritate.
Asta-i domnișoara Havisham,
va medita gânditor vreun intelectual
cu ochii pe fereastră, în pană de idei.
Nota mea: domnișoara Havisham este fata bătrână absolută, personaj din Marile Speranțe, romanul lui Charles Dickens.
[II. Cutia neagră / Poem pentru tata]
Te-am căutat întâi
în întunericul minții mele,
dar nu te-am găsit.
Te-am căutat apoi în fotografiile alb-negru
îngălbenite de vreme,
erai un străin frumos ca actorii de cinema,
și nu te-am găsit.
Te-am căutat mai târziu în amintirile celorlalți,
însă tot nu puteam să conturez în gând
chipul tău adevărat,
chipul tău de lumină.
Mă uit uneori în oglindă
și văd lângă capul meu de femeie
cu frunte înaltă, bărbătească,
ascunsă de părul tăiat,
chipul tău care pâlpâie
ca o fotografie în mișcare
și o explozie de lumină
umple oglinda.
[II. Cutia neagră / Scriu să-mi negociez pacea]
Nu scriu poezie feministă:
nu împart lumea în femei și bărbați.
Nu scriu poezie politică:
nu vorbesc în numele altora.
Nu scriu poezie conceptuală:
conceptele vor îmbătrâni înaintea mea.
Scriu să-mi negociez pacea
cu mine, cu ceilalți, cu Dumnezeu.
[III. Bătălia / Nimicirea]
Nu aveam o falangă de bărbați, ca alte femei,
și am născocit, din tine, una.
(…)
Nu am o falangă de bărbați,
dar nimicesc, prin tine, una.
