Amintirile despre N. Steinhardt sunt legate și de tablourile lui Petrașcu. Pereții uneia din camerele casei în care locuia prietena mea din copilărie Alina Diaconu era tapetată cu tablouri ale pictorului. Tatăl ei, Aurel Vladimir Diaconu colecționar de tablouri, a scris o amplă monografie despre acest pictor, carte care a fost premiată de Fundația Regală. Volumul a fost legat în piele de soția autorului, Varinca Diaconu, mama Alinei și se află acuma în posesia Alinei, în Argentina.
Camera în care erau aceste tabouri, cea în care aveau loc sărbătorile de Crăciun, avea mobilă veche, precum toată casa, iar covoarele din dormitorul părinților, de exemplu – erau și ele opere de artă: pe un fond alb aveau trasate linii curbe, unele în spirală, de culoare neagră. Totul era de un rafinament desăvârșit. De altfel, detaliile din acea superbă casă nu se pot uita, mai ales că, până la plecarea familiei în Argentina, când Alina avea 12 ani – ce cumplită despărțire! – eu dormeam adesea la Alina unde, fascinată de casa ei, mă plimbam prin încăperi, le admiram, mă așezam în toate fotoliile, studiam amănunțit și imensa cameră de baie, a cărei ușă era mascată de o perdea roșie de pluș, pe care noi, copiii, deși o asemănam cu o cortină de teatru și ne-ar fi tentat să facem teatru cu așa cortină, nu puteam! Ce spectacol ar fi ieșit pe o scenă cu faianță pe jos și decor de cadă și altele asemănătoare?
Pe un șevalet în casă era așezat un tablou de Petrașcu „Doamna în galben” reprezentând o femeie – soția pictorului – șezând pe canapea. Celelalte erau agățate pe pereții din dormitorul părinților, unele reprezentând diferite interioare.
- Steinhard a fost prieten cu familia Diaconu, era invitat la multe serate (printre care și la petrecerile de Crăciun, despre care am mai scris) și, cum era un mare admirator al artelor, poposea adesea în acel minunat dormitor cu tablouri de Petrașcu.
Citind din volumul Incertitudini Literare ( Ed. Dacia 1980)*) de N. Steinhardt textul intitulat Sortilegii la Gh. Petrașcu, am aflat nu numai despre dragostea lui Nicu pentru acest mare pictor, dar și de preferințele lui. Pledoaria sa este, ca întotdeauna, nu numai convingătare, dar și de o mare complexitate și frumusețe. Pe când citeam, o afirmație a autorului mi-a atras atenția. Citez: „[…] poate că nu depășesc limitele bunei cuviințe spunând că din opera lui Gh. Petrașcu m-au reținut dintotdeauna mai ales interioarele sale. Nu pentru că nu mi-aș fi putut da seama de frunusețea și puterea naturilor lui moarte, portetelor, peisajelor, Venețiilor lui. Ci pentru că interioarele aceastea mereu intrau în perfectă rezonanță cu datele sufletești ale firii mele”.(pp 217-18)
Și, deodată, gândul m-a transportat spre anii copilăriei, când, la Alina, eram și eu fascinată de tablourile lui Petrașcu. Mi-am pus imediat întrebarea dacă nu cumva preferința lui Nicu pentru tablourile lui Petrașcu reprezentând interioare a început atunci și acolo, în acei ani în care Nicu vizita familia Diaconu și admira acele tablouri.
Pentru a-mi verifica bănuiala, am contactat-o pe Alina, actualmente scriitoare în Argentina. Ea mi-a confirmat faptul că aveau în casă tablouri de Petrașcu reprezentând interioare și mi-a trimis câteva imagini din cartea scrisă de tatăl ei despre Gh. Petrașcu. Când au părăsit țara, la sfărșitul anilor 50, au dorit să doneze colecția Petrașcu Muzeului de Artă, dar regimul socialist de atunci n-a acceptat donația. Apoi, ea nu mai știe ce s-a întâmplat cu tabourile. Are cartea despre Petrașcu srisă de tatăl ei, mi-a trimis imagini și permisiunea de a fi pubicate.
In carte sunt imagini ale tablourilor cu interioare pe care le avea familia Diaconu acasă. Iar pentru Nicu, fire sentimentală, prietenii erau ca propria lui ființă, lucru dovedit cum se știe, cu ocazia procesului Noica în care a fost implicat. La Nicu, atașamentul pentru prieteni se extindea însă și la ambianța în care ei trăiau, cu mobilele și tablourile lor, mai ales când acestea erau opere valoroase de artă.
Iată cum justifică Nicu, în continuarea textului citat mai sus, preferința lui privitoare la tablourile de Petrașcu: „Interioarele lui Petrașcu m-au fermecat și le cosider partea cea mai tulburătoare și mai originală a picturii sale deoarece am intuit și simțit o modalitate psiho- estetică apropiată de adâncul eului meu și – firește – nu numai al meu, ci al unui strat sensibil comun multor privitori ai tablourilor sale.”
Nu e aici dovada prieteniei și mai ales a gusturilor artistice comune dintre el și soții Diaconu, în casa cărora Nicu se simțea atât de bine?
„Interioarele lui Gh. Petrașcu, chiar complet lipsite de prezențe omenești, sunt de o extraordinară tărie energetică și putere de vrăjire pentru că tăinuiesc și dețin într-însele tocmai elementul acesta uman la prima vedere absent. Mobilele, tablourile, divanele, covoarele, vasele pe care le pictează Petrașcu implică și evocă omul sunt impregnate, îmbibate, saturate de nevăzuta lui existență; se află sub acțiunea magică a umanității, în ele vibrează și clocotește – cum nu se poate mai ineluctabil și misterios – psihia, adică esența ființei omenești”. (p 218)
În încheierea articolului am găsit afirmația care îmi confirmă un adevăr în care cred de mult: omul transmite ceva din sufletul și caracterul său interiorului în care trăiește. Fusesem copil când Nicu gândise acele lucruri, nu am apucat apoi să le discutăm, dar iată, citindu-l, conversația mea cu acest mare om continuă prin cuvintele lui din cărți:
„Uitați-vă la interioarele, mobilele și fotoliile lui Petrașcu (și ce altceva poate fi mai „dens”, mai pur „obiect”?): sunt covârșitor contaminate de duh!”( p. 221)
_____________________________
*) Cartea este prezentă și în ediția completă de opere N. Steinhardt, Ed. Mănăstirea Rohia, Polirom.
Notă: articol apărut în Vatra veche 4 / 2025
