Timpul e doar o clipă și iată-te plecată.
De pe noptiera mea a căzut și i s-au îndoit paginile. Serile înainte să pic secerat de oboseală citesc din Pound. Cartea e uitată de Gale în camera în care a stat ultima oară la noi în hotel, sau Oh-tel, cum se alinta ea iar eu nu prea reușeam s-o înțeleg. Nici nu aveam timp așa cum are Ezra în poeziile lui:
„Stă-ntr-însa Evanoe,
O casă durată nu de mână-omenească,
Ci dincolo de cărări lumeşti, undeva departe
Deasupra, împrejur, înăuntru e răspândit aurul;”
Întreg hotelul are nevoie de renovare, nu doar cele două etaje. Deși cred că măcar ultimul e bine să rămână așa cum a fost conceput inițial în curgerea timpului spre final de secol nouăsprezece. Așa cum curge râul spre ocean și spre uzina care desărează apa pentru ca noi, peste mulți ani, să mai avem suficiente resurse. Verific în fiecare săptămână pe un website situația depozitului de apă din orașul meu și mă gândesc că peste cincizeci de ani o să fiu un pescăruș.
Camerele vechi sunt simple și confortabile și ușor de întreținut și au acel ceva în plus față de cele ultramoderne. Există în încăperile de demult niște mici goluri în pereți în care poți să așezi un vas cu flori, sau un obiect mărunt și frumos. Geamurile nu sunt prea mari și pereții nu strâng, e bine pentru cei care suferă de claustrofobie. Am semnalat robotului care se ocupă de bunul mers al hotelului că ar trebui să existe, în aplicația pentru rezervări, un câmp în care clientul să bifeze dacă este claustrofob. Camerele noi sunt uneori cam mici, când au renovat le-au redus dimensiunile ca să încapă mai multe pe etaj. Vizitatorul vine și el cu colivia lui mentală și nu o să se simtă bine în încăperile astea. Experiența neplăcută poate face un turist să nu mai revină și nu ne dorim să se întâmple așa ceva. I-am spus robotului care m-a corectat, e doar un asistent virtual, nu are aceste atribuțiuni.
„Pereţi şi ciudate coridoare – din aur sunt şi ele.
Şi-am văzut-o pe Doamna mea în lumina soarelui,”
Hotelul Pana de păun, ar fi un nume bun și ușor de reținut. Nu sunt un admirator al trecutului și al gloriilor apuse, ador ziua de azi, chiar dacă în această zi nu există Gale decât într-o serie de amintiri. Domnișoară, dans. Cine știe pe unde ești și pe ce coridoare întunecate îți porți pașii. Nu mai bine rămâneai cu mine aici în hotelul în care te îngrijeam ca pe cineva extrem de drag, iar tu ai ales să te rătăcești prin săli uriașe de dans, mai ales prin cele aflate la etaj și la care ajungi după ce urci multe trepte și te oprești gâfâind în fața unei recepții de metal unde îți zâmbește o fată simpatică și îți indică un borcan cu apă și lămâi care plutesc? Apa e caldă dar aroma de citrice te revigorează. Însă ai greșit sala și refaci drumul înapoi pe scări, liftul e defect nu se mai știe de când, ești un pic mai bine, îți întinzi brațele și faci un mic joc de glezne, măcar nu-ți mai este sete.
„Pereche n-ai între dănţuitoare;
Nu-s glezne mai iuţi.”
În primii doi ani ai rezervat diferite camere, abia apoi ai cerut-o constant pe cea de la capătul unui hol lung din labirint. Simțeam că sunt un minotaur camerist, oare construcția regelui Minos avea și recepție? Azi au fost scurt-circuite aproape la toate etajele. Memoria și mirosul sunt legate. A fost și o alarmă de fum, unii pur și simplu nu pricep că nu e permis și că avem un balcon superb cu vedere la tot ce se petrece pe stradă și asta e o raritate, un hotel cu logie pentru fumători, mai că îmi vine să îmi aprind o țigară pentru a sărbători. Când vine Gale o să îi aprind țigara doar ca să-i văd capul ușor aplecat spre palmele mele căuș, cu flacăra ca un mic Prometeu speriat, în oraș bate vântul foarte tare, oceanul e la două duzini de străzi distanță. Zâmbetul ei ascuns de vârful nasului, ochii plecați concentrați să nu piardă flama, o să stăm preț de două țigări.
Mai demult mi-a mărturisit că îi plac havanele, aș putea însoți-o pe o canapea de piele tăbăcită, crăpată, greu încercată. I-am spus atunci o scurtă istorie a canapelelor de pe străzile din cartiere. Obositele balene sunt scoase pe trotuar și doritorii pot să le ducă acasă la ei și să le ofere o nouă viață, sclave ale corpurilor lor obosite, serile, așa cum sunt și eu la orele târzii când ajung în micul meu apartament. Gale mă privea și scotea rotocoale de fum. Știi că Ariadna a fost părăsită de Tezeu pe o plajă după ce a salvat-o din labirintul minotaurului? Morala, am zis eu și Gale a făcut ochii mari: nu oferi fire bărbaților, lasă-i în labirint.
„Care, de sufletu-i aprinse,
Dărâmă cei patru pereţi statornici ai timpului.”
Femeile au fantezii, nu și aia cu femeia bogată și cerșetorul. E inventată de bărbați cu gândul la o răzbunare pe care ar putea-o avea indirect, fără consecințe, o răzbunare din cuvinte, am citit niște texte într-o revistă literară de la noi din oraș. Ah sau oh, ce zici Gale, cum ai spune tu când te-ar ține iubitul strâns în brațe sau te-ar gâdila pe spinare cu pana de păun? E o fantezie, nu o am cu tine pur și simplu pentru că te respect iar asta omoară dorința erotică. E clar că trebuie să suprim respectul. Pana o păstrez la loc sigur pentru ziua în care. Ah, iar nu termin propozițiile și nu pentru că nu pot dar îmi revii obsesiv în minte, domnișoara mea dansatoare.
„Aici vin din prea mare dragoste de dânsa,
Iată adorarea cu care ador
Mă-nseninează şi sunt în ea puteri„
Au pus parchet nou pe holurile de la etajul doi, culoarea deschisă, plăcută, lacul mat. Câteva semne scrise cu flau negru indică locurile în care vor veni niște inserții de lemn de trandafir, face parte din conceptul unor arhitecți foarte la modă la noi în oraș. Trandafirul e floarea ei preferată, cu petale ca în 1001 de nopți în care eu mă gândesc la ea.
Măturătoarele au ajuns o raritate pe străzi, mașinile cu aspiratoare, conduse tot de femei, sunt din ce în ce mai numeroase. Lisa mai vine pe bulevardul nostru, o trimit șefii dar și ea vrea, mi-a povestit într-o zi când am ajutat-o să mute niște saci mai grei. Se îngrășase și fuma nonșalant, bravo ei, în țara asta unde fumatul nu e tolerat aproape deloc, ea cu genele ei false cu care venise din Thailanda. Lisa era un nume de scenă, pe ea o chema Juthamas Chantana Srisuntorn. Ce nume egale ca lungime și sună ca un cântec, i-am spus eu când am aflat cum o cheamă cu adevărat, Lisa stătea pe o bordură, zâmbea larg și i se vedeau dinții albi. Planul era să mai muncească o vreme apoi să se întoarcă în țara ei, acolo o să renunțe la genele false și la fumat și poate și la kilogramele în plus până se apucă să facă copii. La cei treizeci și cinci de ani ai ei visa la o viață de familie alături de logodnicul ei. Am privit-o cu mai mare atenție. Da, îl cheamă Narin și sper să mă aștepte, așa îmi zice la telefon, vocea ei începuse să tremure. Lisa, am liniștit-o eu, gândește-te că o să te aștepte și așa o să trăiești zile liniștite. Și dacă, nu? Dacă nu, e treaba lui, pierderea lui. Unde e încrederea în tine, Chantana? Lisa mi-a spus că am ochii limpezi și privirea calmă ca un pește, am luat-o ca pe un compliment din țara ei și a lui Narin, cel care spune lucruri plauzibile la telefon.
Cred într-un nou capitol al vieții mele: revenirea lui Gale. Am consultat și azi agenda de rezervări și mi s-a părut că un nume de acolo seamănă cu al ei, scris greșit, cu o literă în plus. Rezervase o cameră luminoasă de la etajul doi, una dintre cele noi, din 6 martie până pe 15 martie, m-am gândit să-i las cartea cu poeziile lui Ezra pe noptieră și o floare albă și poate că o să-i strecor în ureche:
Domnișoara mea, dans.
