Se întâmplă că de la an la an nimic nu se schimbă. Sunt unele flori pe care le miroși o singură dată în 365 de zile, și au mereu parfumul copilăriei și al necunoașterii, ca florile de narcise de pe epitaf, care pentru mine au însemnat întotdeauna albul cel mai pur de pe doliul Vinerii Mari. Flori de care altcumva nu dai, și pe care nici nu le-ai lua, flori de mormânt și flori pentru viață, flori cu care nu ai avea habar ce să faci, dacă nu ar fi Săptămâna Mare.
E o rutină a opririi timpului în loc, care e posibilă atunci când florile pe care nu le miroși decât o dată pe an seamănă cu oamenii pe care nu îi vezi decât o dată pe an, de sărbători; ca regretele pe care nu le ai decât o dată pe an, când ai vreme să te gândești la ele; ca speranțele pe care ți le spui doar o dată pe an, când sunt permise naivități și neresemnări. O dată pe an, toată lumea e cavalerul credinței, vorba lui Kierkegaard, cel care se întreabă ce pierde dacă în ciuda a orice e rațional, ceva se va întâmpla și pentru inima lui. Ceva ce numai el și inima lui știu, și pentru că e atâta intimitate, n-are ce să se petreacă rău, dacă îndrăznești cu ochii minții tale să gândești altfel. În cel mai rău caz ești ridicol pentru tine și pentru Dumnezeu, iar ăsta nu e cel mai mare rău care poate să răsară.
Se întâmplă că „o dată pe an” pică de fiecare dată în noaptea de Paște. Și tocmai pentru că nimic nu se schimbă de la an la an, toate rugăciunile de Paște arată la fel. Și tocmai pentru că noaptea de Paște arată mereu așa, de-a lungul anului îți spui că în fiecare zi e Săptămâna Mare.
Între „tocmai” și „ce-ar fi dacă” stau toate patimile noastre mici și toate speranțele noastre copleșitoare.
Uneori, apar cei care fac ca zilele tale să arate ca nopțile Învierii. Numai că e ceva specific omenesc să îi privești ca pe narcisele aruncate peste Evanghelie, și să te întrebi ce ai putea face cu ei în viața asta?
Sunt întâlniri rare, cele despre care îți spui că nu sunt niciodată contingente, că nu sunt degeaba și trebuie să aibă un rost. Întâlniri de care nu poți să te plângi, pentru că ai scos ce e mai bun din tine, din dragoste sau rușine față de un altul, care merită tot ce e mai bun, chiar și de la tine. Epifanii ale unei prietenii posibile, ale unei iubiri posibile, ale unui timp posibil, care ar fi mai răbdător, dacă ne-am scuti mai mult de patimi. Poate și dacă ne-am scuti de speranțe. În dialectica vieții noastre, toate speranțele devin patimi și toate întâlnirile care ar fi putut să ne schimbe viața sunt lăsate la adăpost, de prea multă teamă să nu greșim. Dar cea mai mare greșeală e să îți fie frică să greșești. Tot așa cum cea mai mare patimă e să nu mai speri nimic, de teamă să nu mai doară. Lașitatea nu e raționalism, și nici credulitatea nu e credință.
Alt timp pentru greșeală și iubire nu o să fie, timpul Învierii va fi pentru iertare și căință. De aceea, avem datoria ca fiecare clipă să merite aspirația la veșnicie, ca fiecare dragoste să merite să fie pentru totdeauna și fiecare iertare să poată fi de tot. În rest, narcisele au înflorit întotdeauna la timp, chiar și atunci când nimeni nu voia să le culeagă. Iubiri au venit întotdeauna la vreme, chiar și pentru cei care nu mai aveau putere pentru ele. Iertarea vine mereu prea devreme sau prea târziu. Mai bine așa decât niciodată.
Hristos a înviat!
