„Toată realitatea este la dispoziția mea cu condiția s-o aspir profund și s-o expir în acelaşi moment, fără planuri și fără iluzii.” („Viziuna luminată”, 1937, Max Blecher)
Realitatea imediată brutală, naturalistă, dictată de universul bolii de care suferea, devine pentru Max Blecher la fel de stranie ca cea a somnului. Astfel că realitatea imediată (viaţa reală) se contopeşte, la Blecher, cu cea interioară, construită oniric, rezultatul fiind o singură lume în care trăiesc paşnic, fără concurenţă, două lumi construite după reguli total diferite.
Această contopire de lumi este posibilă şi ca urmare a antagonismului dintre realitatea imediată care, în cazul foarte tânărului scriitor bolnav, nu mai permite nimic ca experiență, și bogăția extrem de cromatică și vizuală a realității interioare, care permite totul.
Boala şi suferinţa fizică sunt, de obicei, greu de transformat în literatură, pentru că te pot aduce la un stadiu atât de primar, încât preocupările literare sunt din categoria luxului şi a nevoilor superioare, care, pentru a putea fi practicate, presupun condiţii existenţiale primare asigurate – o sănătate rezonabilă fiind una dintre ele.
Dar Max Blecher reuşeşte un produs literar distinctiv, plecând de la condiţia lui de bolnav cronic, fără perspective. Condiția medicală îl determină să trăiască mai ales în raport cu propria interioritate, cu a lui vizuină luminată, care era interiorul fizic al propriului său corp. “Închizând ochii, ma regăsec în aceeaşi întunecime nesigură, aceeași cavernă intimă și cunoscută, aceeași vizuină călduță și luminată de pete şi imagini neclare, care este interiorul trupului meu, conținutul persoanei mele de dincoace de piele”.
Contopirea celor două lumi (cea reală şi cea onirică) apare, în „Vizuina luminată”, ca şi în celelate scrieri ale lui Blecher, şi ca o necesitate, dar nu una forţată. Una născută din intensitatea unei suferinţe care nu are nimic de-a face cu psihologizarea, şi care are la bază o suferință fizică tradusă naturalist prin turnarea de alcool etilic pe un organ cu rană deschisă. Necesitate ce venea din condamarea de a fi în realitate mereu ca într-o copie a ei, tocmai pentru că nu putea lua parte la ea. În schimb, realitatea vizuinii sale luminate era mereu disponibilă.
De altfel, chiar sciitorul spune că nu a scris această carte nici pentru confortul său sufletesc şi nici pentru acel al cititorului. De unde putem deduce că dintr-o necesitate. Dar asta nu înseamnă că el consideră suferința fizică inspiratoare de artă. Dimpotrivă, se declară convins că doar o simplă întâmplare a făcut ca boala să amestece în el toate sentimentele și „să se prăbușească atât de profund în sine”.
Iar această suferință metafizică derivată, care-l împinge, prin reverie, vis și imaginație înspre transcedent, îl face să accepte și să își asume eticheta de „ieșit din minți”. Este confortabil cu această etichetă, în sensul în care boala îl obligă la a trăi o viață pe care o copiază și în care realitatea însăsi „s-a deplasat cu câțiva centimetri și a dat astfel forme cu totul extraordinare.” Forme deformate, cu o puternică notă de expresionism. „Cu mare mirare, când recitesc ce-am scris, regăsesc în cele povestite exactitatea întâmplărilor care s-au petrecut în realitate. Îmi este atât de greu să le degajez de cele ce nu s-au întâmplat niciodată! Este atât de greu să le le curăţ de zgura de visuri, de interpretări şi de defomări la care le-am supus.”
Max Blecher a fost dintre cei care și-a dorit să scrie vizual. Și a reușit să creeze, prin imagini foarte puternice, senzaţia de imobilitate şi insignifianţă. Pentru un posibil scriitor, care presupune, prin natura sa, un anumit orgoliu natural, conştientizarea insignifianţei din perspectiva fragilităţii fizice funcţionează ca o compensare a acestui ego scriitoricesc. Una din imaginele vizuale descrise este piaţeta cu Casa de Depuneri, care erau albe în cel mai mic detaliu, dar care, datorită cupolei, “splendid de roşii”, ce acoperea Casa de Depuneri, a făcut ca toată piaţeta să fie indundată de roşu, până şi aerul devenind roşiatic. “Şi piaţeta, acum, îmi apare când complet albă, când complet roşie, albă în zilele când stau, de exemplu, afară la soare şi roşie, când seara, obosit, închid ochii.”
Limitele dintre vis și realitate sunt estompate, astfel încât credința într-o singură realitate bine închegată, echivalentă cu starea de veghe, îi este zdruncinată. Pentru Blecher, tot ce se întâmplă devine vizibil, chiar dacă are loc în vis. Pentru că imaginile, lumina și culorile imaginației, ale reveriei sunt la fel de convingătoare ca realitatea.
Înlocuirea metaforei cu descrierea și cu vizualul și înlocuirea cauzalității cu consecuția, creând o noua realitate coerentă în logica ei (nu una incoerentă ca la suprarealiști), sunt două dintre elementele pe care, mai târziu, (anii 60-70), oniriștii români aveau să le considere indispensabile pentru curentul oniric de secol XX și care respinge dicteul automat al suprarealiștilor. Cu toate acestea, Blecher nu creează, în „Vizuina luminată”, o realitate analogă visului, așa cum aveau să teoretizeze mai târziu oniriștii de la noi (Țepeneag sau Dimov), ci o continuitate firească, parțial interogată, între realitate și vis. Dând naştere, astfel, unei realităţi personale (irealităţi), în care realitatea imediată şi cea a visului nu au ambiţia de a se înlocui una pe alta, nici de a prima una defavoarea celeilalte, ci sunt reconciliate.
„Vizuina luminată” vine şi cu tema „corpului vizuină”, care opune realismului psihologizant din epocă tăsături ce aveau să anticipeze onirismul de mai târziu de la noi. Nu lumea însăşi avea să fie pusă în chestiune de Blecher, ci „obiectivitatea ei sumară” (Nicolae Manolescu). Dacă la realişti nu era cu certitudine real decât ceea ce era subiectiv trăit, la Blecher, nimic nu mai este cu certitudine real.
