Nabucodonosor, regina lui și târfa Babilonului
În 612 î.Hr., armatele dușmanilor Asiriei au încercuit orașul Ninive, ținându-l pe regele Sinsharishkun, fiul lui Assurbanipal, prizonier în orașul sortit pieirii. Cei 12 kilometri de ziduri au fost întăriți, porțile cele largi au fost îngustate, dar însăși mărimea acestei capitale mondiale o făcea aproape imposibil de apărat. Atrași de bogățiile uriașului îngenuncheat, noi prădători soseau să se înfrupte din cadavru. Un potentat babilonian, Nabopolassar, urcase pe tronul regatului în 626 î.Hr. Hotărât să recucerească Babilonul, Sinsharishkun a chemat ajutoare din Egipt, dar în 616 Nabopolassar i-a înfrânt pe asirienii odinioară invincibili. Însă pentru a-i doborî complet a fost nevoie de cavaleria mezilor. Regele med Uvaxštra (Cyaxares în greacă) — fiul lui Fravatis, care fusese ucis de Assurbanipal — își avea baza în capitala montană Ecbatana, o cetate cu șapte ziduri circulare fortificate cu bastioane zugrăvite în culori vii.
În copilăria lui, sciții cuceriseră mare parte din Iran. Odată pregătit, Uvaxštra le-a invitat pe căpeteniile scite la un banchet și, după ce s-au îmbătat, le-a omorât pe toate. Apoi a unit triburile mede din vestul Iranului și s-a aliat cu Nabopolassar al Babilonului pentru a-și împărți între ei Asiria. În 612 î.Hr., „regele Babilonului și-a adunat armata, iar regele mezilor i s-a alăturat. Au înaintat pe firul Tigrului către Ninive“. Asediul a durat trei luni, timp în care au sosit și sciții să se alăture prăpădului. În august, atacatorii au năruit digurile, iar inundația le-a permis să străpungă zidurile. Luptele au fost crâncene: la poarta Halzi, schelete de bărbați și de femei, ba chiar și al unui sugar, străpunse de săgeți, au rămas încâlcite multe secole acolo unde căzuseră. „Mare măcel s-a făcut în mulțime“, relatează prorocul evreu Naum. „Se aruncă năvalnici călăreții, scânteiază sabia, fulgeră sulița… O mulțime de răniți!… Grămezi de trupuri moarte!… Morți fără număr! Cei vii se împiedică de cei morți!..“
La palat, Sinsharishkun, ultimul din Casa Tiglatpalassar, a pierit în flăcări. Nabopolassar a anexat regatul asirian la imperiul lui babilonian: Uvaxštra, care cu doi ani înainte de-abia dacă era mai de seamă decât o căpetenie crescătoare de cai, conducea din nordul Iranului spre vest până în Turcia. Uvaxštra i-a dat-o pe fiica sa Amartis fiului lui Nabopolassar, prințul moștenitor Nabucodonosor. Dar Egiptul, pe care îl chemaseră în luptă asirienii, nu încheiase socotelile. Faraonul Necho al II-a a înaintat călare pe coasta levantină pentru a-i învinge pe babilonieni. În drumul lui spre nord, i-a tăiat calea Iosia, regele Iudei, care observase șansa de a obține o independență glorioasă — moment de entuziasm relatat în Biblie. Dar Necho i-a înfrânt pe iudei la Meggido — originea biblică a Armaghedonului —, apoi a cucerit Siria.
În 605 î.Hr., Nabucodonosor i-a oprit pe egipteni la Carchemiș: „vitejii lor sunt bătuți; fug fără să se mai uite înapoi“.
Apoi, aflând că tatăl lui era pe moarte, a galopat spre casă, la propriu, preț de aproape o mie de kilometri, iar 22 de zile mai târziu a fost încoronat. Nabucodonosor și-a petrecut mare parte din lunga lui domnie înăbușind revolte; a reușit pe coasta feniciană, dar nu la fel de bine în Canaan. În 586 î.Hr., Zedechia al Iudei l-a sfidat: Nabucodonosor a luat cu asalt Ierusalimul și l-a distrus, deportând majoritatea iudeilor din el în capitala lui, iar Babilonul a devenit un șantier uriaș: a construit 18 kilometri de ziduri, cu o cetate regală interioară în care se intra pe colosala Poartă Iștar, smălțuită cu albastru viu și decorată cu leii lui Iștar, taurii lui Adad și dragonii lui Marduk. De la ea începea Calea Procesională, numită „Fie să nu prospere cei trufași“, care ducea la templul lui Esagila și la un zigurat numit „Casa care este granița dintre cer și pământ“ — inima orașului. Babilonul, în care locuiau 250 000 de oameni — babilonieni, sciți, greci, mezi, iudei —, era vestit pentru plăcerile lui deșănțate. Iudeii l-au numit pe rege „distrugător de neamuri“ și au scris cărți sfinte cu o retorică monoteistă distinctivă. Refuzau să dispară, ca alte popoare învinse, și visau să se întoarcă la cetatea lor sacră a Sionului din sălbăticia pârjolită de soare a Iudei: Ierusalimul.
Dorul acesta i-a definit: religiile și popoarele se formează din experiențele suferințelor comune, trăite și retrăite ca povești moștenite. „Pe malurile râurilor Babilonului“, cântau ei, „ședeam jos și plângeam când ne aduceam aminte de Sion.“ Tuturor le plăcea viața în metropolă — mai puțin acelor puțini iudei austeri care au numit-o „târfa Babilonului“.
Dar în palat, regina medă suferea de dor de casă. Se spune că Nabucodonosor a construit Grădinile Suspendate ale Babilonului ca să o aline. Tatăl ei, Uvaxštra, a înaintat în Anatolia până l-a oprit un conducător regional, Alyattes, care, întronat în capitala Sardis, conducea Lidia, un ținut bogat, întins până la Marea Egee, care făcea comerț între Babilon și Grecia. Alyattes a fost primul rege care a bătut monedă: banii lui lucitori erau făcuți din electrum, un aliaj de argint și aur. Lidienii au inventat monedele în aceeași perioadă în care ele apăreau în India și în China. Armata lui Uvaxštra se compunea din mezi, perși și sciți; aceștia din urmă îi instruiau tinerii, învățându-i meșteșugul lor neîntrecut de a trage cu arcul din galop, ajutați mai întâi de zăbală, apoi de suporturile pentru picioare, care au evoluat treptat din simple bucăți de sfoară în scări de lemn și, mai târziu, de fier. Împreună, aceste inovații le permiteau să-și controleze caii în timp ce trăgeau cu arcul.
Dar când Uvaxštra i-a insultat, sciții i-au omorât pe băieți, au făcut din ei tocană și i-au dat-o regelui, după care au căutat adăpost la Alyattes, care a refuzat să-i predea pe gurmanzii canibali. Armatele lor s-au ciocnit în mai 585 î.Hr pe râul Halys, când din senin „s-a întâmplat ca în toiul bătăliei ziua să se preschimbe deodată în noapte“ — o eclipsă de soare —, lucru care a uluit atât de tare ambele tabere încât s-au oprit din luptă și au făcut pace: Uvaxštra și-a căsătorit un fiu, Rishtivaiga („Aruncătorul de Suliță“ sau Astyages), cu fiica lui Alyattes, Aryenis. După moartea ambilor regi, Rishtivaiga a devenit centrul unei rețele familiale, fiindu-i cumnat lui Nabucodonosor al Babilonuui și noului rege Cresus al Lidiei, care se lăuda că era cel mai bogat suveran din lume. Pentru a menține unitatea federației de triburi, Rishtivaiga a căsătorit-o pe una dintre fiicele lui, Mandana, cu un han pers, rege al Anshanului, Cambyses (Kabūjiya).
Copilul celor doi, pe nume Cirus (Koresh), pe jumătate med, pe jumătate pers, a fost crescut ca toți hanii perși până la vârsta de șase ani, în grija mamei lui, Mandana, care încă bătea laptele să facă unt, cocea pâine și țesea. Apoi a trecut în seama tatălui său, Cambyses, ca să învețe călăria și trasul la țintă, purtând pantaloni și jambiere de piele.
La moartea lui Cambyses, Cirus și-a pus gaunaka, veșmântul din piele tăbăcită de vită al regilor Anshanului, și a început să plănuiască distrugerea bunicului său, Rishtivaiga, care îi îndepărtase de el pe hani adoptând ritualuri curtenești rafinate și impunând controale birocratice. Unul dintre ei, Arbaku , i-a trimis lui Cirus o rugăminte ascunsă în măruntaiele
unui iepure cusut la loc: „Toți [fruntașii mezilor] sunt gata să se lepede de rege“ Cirus și-a sporit puterea căsătorindu-se cu fiica unui han, Cassandane, din respectatul clan Haxamanishiya (Ahemenizii), cu care a avut doi fii. Dar a negociat și cu regele Babilonului, Nabonid, împotriva inamicului comun med. Când Rishtivaiga benchetuia cu o concubină, aceasta i-a cântat despre „un leu care avea în puterea lui un mistreț, dar l-a lăsat să-i intre în bârlog“.
— Cine este mistrețul acesta? a întrebat Rishtivaiga.
- Cirus, a răspuns ea.
Dar Rishtivaiga nu a mai apucat să-l zdrobească pe Cirus: persul și-a adunat hanii la Pathragarda, capitala lui din apropierea Shirazului. „Eu însumi […] am fost menit să iau în mâinile mele scăparea voastră de sub jug; nu vă socot întru nimic mai prejos de mezi. […]
Sculați-vă la luptă, cât mai repede, împotriva lui Astyages.“ Cirus și-a pornit armata împotriva bunicului său: în 550 î.Hr., la Pasargadae, perșii au rupt rândurile sub asaltul mezilor, dar femeile lor și-au desfăcut robele și și-au arătat vulvele către bărbați, strigând: „Unde fugiți, lașilor? Vreți să vă târâți înapoi de unde ați ieșit?“ Perșii s-au întors și au luptat, Cirus l-a luat prizonier pe Rishtivaiga, i-a cucerit capitala, Ecbatana, și s-a căsătorit cu fiica lui.
Acum Cirus se confrunta cu cel mai bogat om din lume: Cresus.
