Scrisorile celor de demult se aşterneau pe pagini albe şi pe rame de ilustrate naive cu răbdarea unor zmee care se ridică pe cer: egale şi limpezi în claritatea lor modestă, ele îmblânzeau moartea şi dăruiau trecerii simplitatea de tonuri a unui amurg de octombrie.
Scrisorile celor de demult traversau străzile pe ale căror întinderi copaci şi flori oglindeau un timp ce nu cunoştea damnarea întunecării: asemeni unor balerine stângace încremenite în vitrine, ele chemau paşii care curg în prelungirea altor paşi, ca o maree de lacrimi, înseninată.
Scrisorile celor de demult porneau din praguri de gări minuscule şi visătoare, spre a se avânta în largul pe care nu aveau să îl zărească niciodată: captive în lumea lor de jucării şchioape, ele se încărcau de promisiunea călătoriilor imaginate din frânturi de magazin ilustrat şi de jurnal cinematografic.
Scrisorile celor de demult vorbeau despre dragoste cu foşnetul de frunze şi de şoapte al grădinilor ce se arcuiau, visătoare: departe de tumultul nefericirii, ele pluteau pe o mare ale cărei unde se topesc în ţărm, spre a reporni spre larg, în frazarea unei elegii provinciale.
Scrisorile celor de demult nu mai sunt decât amintire în acest timp aspru al uitării care se coboară ca o ploaie de plumb: ascunse în camerele abandonate, ele sunt portul spre care umbrele revin, în clipa în care dimineţile le alungă cu lucirea soarelui aprins.
Scrisorile celor de demult au devenit, în aceşti lungi ani de despărţire, crăpături în ziduri şi cărări pierdute în desene de grădini pustiite: timbrul lor se mai poate ghici în amurg, în orele în care lumina se topeşte în întuneric, iar visele visate cândva se retrezesc, delicate.
Căci mâinile noastre, mâinile care ating doar tastaturi şi ecrane, mâinile captive în eternitatea amneziei fotografice, mâinile acestea sterpe nu mai pot închipui aşezarea de litere a simplităţii lor de demult: ceasurile lor de iubire şi de nostalgie nu mai pot fi ceasurile noastre, iar din cărţile lor nu a mai rămas decât scrum.
Şi doar în visul care ne este îngăduit de noapte, în aşteptarea morţii, îi mai putem zări, aplecaţi peste scrisul lor caligrafiat simbolist, una cu acest timp care se întoarce spre sine. Şi doar în visul pe care îl vom petrece alături de cei de demult mâinile noastre vor mai putea scrie cuvintele lor, căci inimile lor sunt şi inimile noastre de acum înainte.
Acasă în domeniul lor de murmur, vom atinge ziduri de case şi ne vom bucura de grădini, în vreme ce orele se vor scurge, asemeni epilogului tremurător ce încheie istoria unei priviri: departe de viaţă, vom fi doar umbre, înconjurate de umbre, topite în desenul dragostei ce nu poate muri.
