În jurul datei de 6 decembrie, Sf. Nicolae, gândul meu se îndreaptă din nou spre marele meu prieten, N. Steinhardt (1912 – 1989).
Cu ocazia împlinirii în martie anul acesta, a 35 de ani de la trecerea lui în neființă, am văzut pe FaceBook un youtube cu înmormîntarea sa la Mănăstirea Rohia. Asfel, am putut participa de departe – în spațiu și timp – la despărțirea definitivă, concretă și corporală de acest om drag mie.
Cum am scris în multe ocazii, impresia pe care contactul cu el a lăsat-o asupra mea este unică, puternică și durabilă. Iar video-ul pe care l-am urmărit cu o intensitate de simțiri greu de descris, mi-a lăsat din nou o imagine de neuitat. Desigur, partea religioasă, care a cuprins o superbă ceremonie, modestă, dar plină de adânci semnificații, a avut rolul ei în emoțiile mele. Dar partea cea mai impresionantă mi s-a părut seninătatea, împăcarea cu sine și, aș spune chiar fericirea pe care am citit-o pe figura lui N. Steinhardt, vizibilă în coșciugul descoperit. Contactul meu cu neființa lui a fost diferit de cel la care m-aș fi așteptat Nu durerea, teama, sau eventual culpabilitatea absenței de contact după atâția ani m-au străbătut, ci, dimpotrivă, o liniște, chiar o bucurie să-l văd calm, fericit, înconjurat de cei mulți care l-au iubit și stimat.
În ultima vreme apar în rețelele sociale tot mai multe citate din formidabila lui cartea, Jurnalul Fericirii, care, însfârșit, a ajuns să facă vâlvă și să exercite admirația pe care o merita. Dar, după apariția celor 22 de volume ale integralei operei lui N. Steinhardt apărute sub îngrijirea lui Gheorghe Ardeleanu la editura Mănăstirea Rohia – Ed. Polirom, poate că a venit momentul ca cititorii să parcurgă, încetul cu încetul, toate volumele din această splendidă colecție, unele fiind reeditări ale unor apariții mai vechi, cum a fost și cartea Incertitudini literare (Ed. Dacia Cluj-Napoca 1980). .
Am găsit în această carte textul intitulat „Ținuta”, care explică seninătatea și fericirea autorului și în timpul vieții, dar și în fața morții. Iată primul paragraf al textului: „Arta de a trăi și de a muri au însă desigur un ce comun: un anume, unic, mod de a face față vieții și morții (de a le trăi pe amândouă), care mod poate fi, cred, caracterizat și definit cu ajutorul cuvântului ținută.”(p. 372)
Așadar, în concepția autorului, „ținuta ar fi reprezentată de hotărârea, soluția de a trăi și a muri cu demintate, curaj, resemnare și un subtil amestec de indiferență, nesupărare, neacreală, speranță, lipsă (cât mai totală) de spaimă, eleganță (da, grija de salvare a aparențelor) și o savantă contrapuncție între grav și surâs).” (p. 372)
Interesant sunt de aflat, din text, concepțiile și părerile unor personalități. Curaj este atribuit de englezi „omului care numai el sigur știe că îi este frică”. Iar Winston Churchill avea formula, în caz de război, hotărârea, la înfrângere, sfidarea și, în caz de victorie, mărinimia – desigur cea dreaptă.
Englezii folosesc expresia „Keep the face” (păstrează-ți fața), întâlnită de fapt și la chinezi, de la care englezii se pare că au luat-o, care ar cere ca, „la nevoie, sub tortură, a nu . vorbi” ( p. 373). Iar în școlile engezești, bătaia aplicată elevilor nu era destinată pentru a produce suferința lui, c pentru a-l învăța să fie dârz.
Ținuta, spune autorul, implică însă și toleranța, dar nu admite invidia, meschinăria, nici impulsul de salvare a eului în defavoarea altuia.
Da, exact așa era omul N. Steinhardt. Nu e acesta comportamentul demonstrat de el în anii ’50 când, în procesul Noica, în care Steinhardt, din cauza refuzului de a-și trăda prietenii chiar torturat, n-a cedat, din care cauză a devenit din martor în proces, inculpat?
În continuare, legat de noțiunea de ținută în sens de reacție la nedreptățile vieții și de poziție în fața morții, urmează o minuțioasă analiză a poeziei Mistrețul cu colți de argint de Ștefan Augustin Doinaș, pe care Steinhardt o consideră ca „una din cele mai desăvârșite dintre cele scrise la noi în secolul XX.” (p. 374)
Steinhardt, precum îi este obiceiul când ceva îl entuziasmează, laudă textul în cuvinte simple, dar cu răsunet emoțional Și, celui care va citi ( sau reciti) poezia, caracterizarea îi va suna adecvată. „E o poezie perfect construită (…) și izbutește a realiza un crescendo – ritmic, muzical, epic, patetic și etic – și o senzație de curiozitate și un fior de emoție (…) (Poezia) e de toate, dar nu-i un amestec, ci o rafinată și nobilă sinteză a celor mai variate posibilități și tainice vrăji ale prozodiei”. În continuare, Steinhardt îl citează Ion Negoițescu, care vede în finalul poemului „poetul care, realizându-și idealul himeric, moare fericit, reintegrat in cosmosul anonim. Iar Steinhardt adaugă: „…sfârșitul baladei , acel vers enigmatic «și cornul sună, însă foarte puțin» nu relevează oare ironia cosmică, neantul, moartea grabnică, puțină a poetului în față cu nemuririea găunos orgolioasă a geniului? (…) E aici o minunată interpretare a unei minunate lecții de modestie, de lovire cu păcatul trufiei deșarte și, prin urmare, de ținută.” (p 374-75)
Textul despre ținută se încheie cu prezentarea altor idei, ușor de înțeles de oricine mai ales în perioada actuală, când valoarea bunurilor materiale a depășit, în concepția unora, multe alte valori. Îi voi lăsa cititorului acestei minunate cărți bucuria de a descoperi, în textul care încheie volumul, adevărul pe care Steinhardt îl predică nu numai prin cuvânt, dar prin exemplul concret al propriei vieți.
Notă: Articol apărut în formă inițială în revista Astralis 2 / 2024
