Din câte știu, Rețeaua subterană (Editura Cartea Românească, 2024) e primul roman al lui Savu Popa, un scriitor cunoscut mai degrabă prin poezie, proză scurtă și texte critice. Debutul său în genul lung se face printr-o poveste relativ amplă (romanul are peste 350 de pagini), foarte curajoasă prin imaginație, construcție și stil. Cred că micile stângăcii (unele scene forțează prea puțin convingător convențiile ficțiunii, altele sunt „burți” inutile și nejustificate în parcursul epic, există pe alocuri și ușoare asperități în folosirea unor tropi sau a unor timpuri verbale) pot fi trecute cu vederea, fiindcă ansamblul rezistă, în final, ceea ce e chiar important pentru un debut. Proiectat ca o distopie pe tema dispariției textelor scrise și a crizei scrisului, în general, Rețeaua subterană combină mai multe genuri de roman: SF, noir, parabolă, fantasy, thriller. Impactul său estetic vine și din faptul că nu prea avem asemenea experimente în literatura ultimilor ani (îmi vin în minte doar două nume, Liviu Surugiu, cu Sevraj, și Alexandru Lamba, cu Azilul meu), dar există în el ecouri ajustate potrivit dintr-o grămadă de autori clasici care au abordat genul, de la George Orwell, Ray Bradbury și Aldous Huxley la Ernesto Sabato, Don DeLillo, Michel Houellebecq, Colson Whitehead sau Cormac McCarthy.
Povestea din roman îl are în centru pe profesorul de română Sergiu Balteș, locuitor al unui oraș transilvan din România actuală. un singuratic aspirant la statutul de scriitor care descoperă într-o bună zi că orice text citit sau scris de el se șterge literă cu literă, odată parcurs, lăsând în urmă descumpănitoare pagini albe. Nu numai despre o stranie boală personală e vorba, ci de o veritabilă pandemie care cuprinde lumea: tot mai mulți oameni „se infectează” treptat cu acest morb al unei vederi „de laser”, care șterge orice e consemnat în scris, de la cărți din biblioteci și documente ale culturii universale la rețete medicale, broșuri cu instrucțiuni de folosire a aparatelor, panouri publicitare, afișaje de prompter, calculator sau mobil, mesaje de pe hârtie sau de pe ecrane. Mai pe scurt, toate informațiile trecute, prezente și viitoare ale omenirii sunt în pericol, dacă sunt scrise sau citite de ochii celor afectați. Cum pandemia e în creștere, în paralel cu cercetările menite să descopere vindecarea, autoritățile sunt nevoite să ia măsuri dure: arestarea și izolarea în lagăre a celor infectați (testul se face aleatoriu, pe stradă, în locuințe sau mijloace de transport, cu o banală hârtie care trebuie citită), portul unor lentile de contact montate direct pe retină, evitarea oricărui suport de texte, vânarea acerbă a tuturor textelor scrise, indiferent de gen. Auzul, memoria, online-ul și înregistrările audio devin esențiale pentru comunicare, iar criza unei omeniri aruncate dintr-o dată în era primitivă a analfabetismului pare de durată. În acest context sumbru protagonistul caută să se ascundă de poliția omniprezentă (Scriptopolul) care patrulează, suspectează, reține și percheziționează, și să scape de Marea Epurare cărți ale sale și ale altora. Prietenia cu Solomonarul, un fel de vrăjitor cu vechi tradiții de familie în a schimba realitatea după formule magice luate din texte criptice, e ocazia unor aventuri tensionate, în care intră survenirea unor coșmaruri care mai de care mai colorate și mai absurde, fuga continuă de poliție, tăinuirea unor cărți misterioase în subsoluri și dulapuri, metamorfozarea unor ființe și obiecte, apariția unor personaje noi, lămurirea unor scrisuri care nu dispar la lectură și mai ales intrarea în legătură cu membrii unei secrete Rețele Subterane, care vor să salveze prin colecționare, copiere ori reproducere după memorie orice text de pe Pământ. Consecințele acestor aventuri forțează la maximum limitele credibilității unei lumi odinioară cât se poate de logice, unde nicio carte din nicio bibliotecă nu prezenta mulțime de pagini albe, golite de litere: Solomonarul dispare și reapare adesea transformat în lup; se țese încet încet povestea unei mari cărți de magie cu puteri regeneratoare, transmise din generație în generație; membrii Rețelei se adună clandestin într-un restaurant părăsit care se dovedește a fi o veritabilă farfurie zburătoare spre o altă galaxie, pe planeta Terravid, unde omologi ai oamenilor de pe Pământ primesc cărți și texte pentru a le reduplica într-un alfabet care nu poate fi șters de nimeni; Scriptopolul reușește să-i aresteze pe câțiva membri importanți ai Rețelei, între care și Sergiu Balteș, pentru a-i închide într-un loc izolat, într-un lagăr înconjurat de un zid de aer impenetrabil, în interiorul căruia sunt hrăniți prin drone și sunt supuși unor experimente de anduranță. Dincolo de toate, în așteptarea unei noi ere a alfabetului, forțați de împrejurări, oamenii redescoperă fascinația scrisului și a cititului de texte prin intermediul celor vindecați sau al documentelor copiate și redistribuite de cei de pe Terravid.
Esențiale mi se par în roman multiplele fațete pe care le îmbracă această fascinație uitată a hârtiei, a literelor scrise, a lecturii de texte. Constrânse de pandemia văzului care arde orice e scris, personajele adună și manipulează avid pagini, memorează conținuturi, fac schimb de documente, redescoperă capodopere, își scriu memoriile sau își reamintesc informații din cărțile dispărute, caută cerneluri permanente, ochelari protectori sau vaccinuri salvatoare, totul pentru a face ca scrisul, acest sânge vital al omenirii civilizate, să rămână principalul vector de progres și supraviețuire. Redau un pasaj relevant, în acest sens, când eroul ajunge în preajma unui seif cu noile „comori” ale prezentului, apărute precum „revenirea din plin a unui miracol” și mânuite de cei din Rețea cu grija unui ritual: „Mai întâi le duse la ochi, citi de pe o pagină un fragment de roman clasic, care nu se șterse. Citi mai departe. Imediat, îl străfulgeră aceeași senzație de arsură a pupilelor, care însă îi trecu repede. Apoi citi de pe altă foaie câteva instrucțiuni de folosire a unei mașini de cusut. La fel, rândurile rămaseră intacte. De pe un prospect citi câteva efecte adverse ale nu știu cărui medicament bun pentru inimă. De pe o reclamă citi titlurile unor formații internaționale care concertaseră, în urmpă cu câțiva ani, la zilele orașului. De pe o copertă citi câteva informații referitoare la un peisaj montan. Dintr-o revistă, câteva date despre materialul din care fuseseră confecționate rochiile la o paradă de modă din străinătate. Dintr-un atlas istoric, despre bătălia de la Waterloo, informații generale. Găsise chiar și o pagină din Biblie, era din Vechiul Testament. Unele erau tipărite, dar majoritatea erau scrise de mână! Cineva, cine oare, făcea toată această muncă de scrib, ca să salveze ce mai poate fi salvat? Cineva vindecat, probabil, sau care nu fusese deloc infectat”.
Poveste borgesiană a cărții care moare și învie prin efortul unei omeniri în pragul uneia dintre cele mai cumplite crize ale sale, primul roman al lui Savu Popa abordează curajos un gen delicat, iar îndrăznelile sale imaginative sunt de admirat.
(text apărut în utimul număr al revistei „Convorbiri literare”)
