S-au împlinit pe 3 octombrie, anul acesta, 45 de ani de la moartea distinsului filozof, poet şi critic de artã Ştefan Neniţescu. Mare parte din prodigioasa lui operã a rãmas necunoscutã, singurele cãrţi apãrute în timpul vieţii sale fiind câteva volume de poeme: Denii, Ed. Sfetea, 1918, Vraja, Ed. Colecţia Cărţilor galbene/ Ideea Europeană, 1923, Ode italice, Tip. Brădişteanu, 1925, Ani, antologie de poezii, alcătuită de Dinu Pillat şi prefaţată de Al. Philippide, Ed. Minerva, 1973, un volum de teatru: Trei mistere, Ed. Cultura Naţională, 1922, un tratat de esteticã în trei volume, Istoria artei ca filosofie a istoriei; Teoria criticei (Analiza stilurilor),Tip. Brădişteanu, 1925, traduceri: Benedetto Croce, Elemente de estetică, Cultura Nãtionalã, 1922, Luigi Chiarelli, Masca şi obrazul, Ed. Cultura Naţională, 1922, Nicolo Machiavelli, Mandragola, 1926 şi o monografie, Henri H. Catargi, ed. Maler &Werk (Dresda) 1975.
Postum, i–au fost publicate o antologie de versuri, intitulatã Exerciţii de tăcere, cu o prefaţã de Emil Marinescu, ilustratã cu desene de Sabin Popp şi de Adina Nanu, Fundaţia Ştefan Neniţescu, Ed. Paideia, 1995, şi un volum de Scrieri de istoria artei şi de critică plastică, ediţie îngrijită, prefaţã şi fişã biobibliograficã de Adina Nanu, ICR, 2009.
Este profund întristãtor faptul cã Emil Marinescu, legatarul testamentar al lui Ştefan Neniţescu, nu a reuşit pânã acum sã scoatã la lumina tiparului opera ineditã care i-a fost încredinţatã de cãtre autor şi anume nuvela metafizicã Despre zvonuri şi tainã, eseul filozofic Xéné – dialog platonic despre eternitate; tratatul Tabor şi Ghetsimani – o sinteză a teologiei latine şi bizantine (studiu teologic asupra vieţii interioare în Occidentul latin şi în Orientul bizantin); volumele de poezie Zorile, Dunele, Pietrele, Călătorie, Omul cu lotca; volumul de versuri şi prozã Triunghi mort; texul autobiografic: Colaborare. Nici cartea lui Ştefan Neniţescu despre biografia pictorului Sabin Popp, Portretul lui Sabin Popp, nu a ajuns sã fie publicatã pânã azi, în ciuda eforturilor depuse de regretatul istoric de artã Adina Nanu.
***
Pe domnul Ştefan Neniţescu, ieşit de curând din detenţie, am avut privilegiul sã îl cunosc în toamna târzie a anului 1964, când eram în ultima clasã de liceu. Într-o searã, abia întoarsã de la şcoalã, intrând în casa de altãdatã a bunicii mele materne, Ecaterina Filipescu, l-am vãzut în penumbra încãperii pe musafirul înalt şi blând, ciudat de slab, cu tenul palid, în compania tatei. S-a ridicat din fotoliu sã-mi dea mâna şi, înclinându-se cu graţia celor de demult, mi-a spus în şoaptã cã semãn cu îmbujorata Briseis din Iliada lui Homer. M-am aşezat uimitã pe scaunul din faţa lui, iar el a prins sã îmi vorbeascã tainic despre lucruri pe care le pricepeam numai pe jumãtate. Pe când îl ascultam, el îmi întredeschidea poarta unor lumi prin care desluşeam o pâlpâire de comori în asfinţit.
Dupã ce oaspetele necunoscut a plecat, tata a început sã-mi povesteascã despre profunda prietenie care i-a legat pe bunicii mei paterni de domnul Neniţescu, el însuşi, poet, critic de artã, estetician, filozof şi diplomat. Într-una din tezele de doctorat, susţinutã chiar în anul naşterii mele, Dinu Pillat evocase deja farmecul întâlnirilor de duminica dupã-amiazã, puse la cale de pãrintele sãu, acasã, unde îi avea ca invitaţi pe prieteni iubiţi precum Vasile Voiculescu, Ştefan Neniţescu, Ion Marin Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Vianu, Alfred Margul Sperber, Constantin Stelian.
„Se conversa pur şi simplu, cu o ceaşcă de ceai, aşezată ca o scrumieră în preajma fiecăruia, în atmosfera de conjuraţie a cărţilor. Uneori, cineva se nimerea să citească versuri, după care urmau comentarii, de fapt simplu pretext de asociaţii pe tema poeziei în genere”. El preciza cã Ştefan Neniţescu figurase la un moment dat printre „intimii propriu-zişi”, “chemaţi aproape în fiecare seară la telefon, de mai multe ori pe săptămână, acasă, în birou, pe vacanţă la Miorcani, Balcic sau Izvorani” .
În casa lui Ion Pillat, Ştefan Neniţescu îşi citise şi el câteva creaţii, printre care şi „Threnodiul” , iar amfitrionul, un admirator al liricii ermetice cultivate de confratele lui, ţinuse sã îi dedice acestuia volumul Poeme într-un vers. Apoi de reţinut este faptul cã binecunoscutul critic de artã, se arãtase impresionat de pictura Mariei Pillat care, la început, îşi semna creaţiile sub pseudonimul I. Brateş.
În arhiva familiei noastre se pãstreazã o cronicã din 15 decembrie 1927 a lui Ştefan Neniţescu, decupatã din revista Adevãrul, cronicã prilejuitã de expoziţia personalã a artistei la Ateneul Român, în iarna aceluiaşi an. În acuarelele acesteia, el remarcase cã „Florile în vase îşi liniştesc culoarea, luminându-şi-o, apropiat de familiare. Nici nu mai are nevoie de mireasmã […] Peisajele se arcuiesc şerpuite parcã urmând urma pe care în aer a lãsat-o molcom trupul şui al unui vânt nepurtãtor de nori”. Comentând apoi asupra portretului fãcut de Maria Pillat-Brateş lui Vasile Voiculescu, finul observator nota: „este un portret liniştit. Dar mai ales un portret literar adânc (deşi decorativ) […] o icoanã de înţelegere a omului şi a operei. Este o rezemare blândã în marginea unei adâncituri de fereastrã, aproape o rezemare de cerul învergelat (de crucea din tocul ferestrei), care în pãtratul de sus nu mai prinde din ce e pãmântesc, decât acoperişul celei mai simple biserici, acoperişul deasupra amvonului şi turla” .
Minunata profesoarã de istoria artei şi a costumului, artistã plasticã şi scriitoare, Adina Nanu, a cãutat sã lãmureascã originea acestei seninãtãţi din viziunea plasticã a Mariei Pillat-Brateş, subliniind faptul cã opera ei „se înscrie în valul major al artei româneşti interbelice, denumit de Ştefan Neniţescu noul clasicism, alãturi de Pallady, Şirato Tonitza, Olga Greceanu sau Sabin Popp […] Niciunul nu a rãmas strãin de mesajul frescelor religioase, în care timpul şi spaţiul – coordonatele vieţii terestre – erau suspendate pentru a alege doar comunicarea spiritului în cãutarea armoniei divine. Cred cã doar aşa se explicã liniştea sufleteascã pe care o degajã lucrãrile Mariei Pillat-Brateş”.
Dupã moartea poetului Ion Pillat, survenitã în 1945, pictoriţa continuase sã îi invite la prânz ori serile pe apropiaţii soţului ei şi, într-o asemenea reuniune, Cornelia Pillat, nora sa, l-a vãzut prima oarã pe neuitatul musafir, pe care, mai târziu, avea sã îl descrie astfel: „Ştefan Neniţescu, în haine Prince de Galles şi cu şepcuţă de Sherlock Holmes, îmi părea un personaj misterios. Se afla ghemuit într-o latură a canapelei din piele verde, decolorată. Era înalt, slab, adus de spate şi avea o voce şoptită pe care şi-o dregea tot timpul ca un tic. Sosise de la Londra, unde fusese trimis de Iuliu Maniu pentru a-i face pe aliaţi să înţeleagă tragica soartă a României, nevoită să intre în război alături de germani cu speranţa că astfel va recăpăta Basarabia pierdută în 1940. Nu ştiam că, în acele zile ale anului 1946, îşi arogase misiunea de a informa Washington-ul şi Londra despre nerespectarea tratatelor încheiate cu sovieticii, fapt pentru care avea să facă 15 ani de închisoare.”
***
Adesea, în serile anilor 1965-1974, mergeam cu tata în vizitã la domnul Ştefan Neniţescu. Din strada care trecea pe lângă Schitul Darvari, unde ne opream întotdeauna să aprindem lumânări, o luam pe strada Maria Rosetti, mergeam înainte, până când ni se arãta în faţã clădirea scundă de la nr. 4, având în dreapta luminişul grădinii de la casa alăturată. În mica verandă îşi fãcea apariţia distinsa gazdã, cu părul alb-cenuşiu şi glasul murmurat. Mi-au rãmas pe totdeauna în suflet ceasurile petrecute în fermecãtoarea ambianţã a largei încãperi, la geamul cãreia se unduiau muzical crengile pomului de afarã. Uneori ne povestea cu glas tainic amintiri despre oamenii aleşi cu care îi fusese dat sã se întâlneascã, alteori îşi trecea degetele lungi peste coperţile volumelor din biblioteca de la capul patului, şi ne împãrtãşea descoperirile sale de lecturã, iar câteodatã ne povestea în surdinã despre rãspunsurile pe care le primea dupã rugãciune.
La domnul Neniţescu, am avut apoi privilegiul sã-i cunosc mai îndeaproape pe distinsul profesor Octav Onicescu, pe pãrintele Constantin Galeriu, pe clasicistul Mihai Nasta, tot acolo i-am reîntâlnit cu bucurie pe Mariana şi pe Costache Steriadi, nepoţii gazdei. Emil Marinescu, dedicat ştiinţelor juridice, pãstreazã, deopotrivã, în memorie acele ceasuri vrãjite, în care domnul Neniţescu discuta filozofie, artã, poezie, muzicã, teologie cu invitaţii sãi, printre care se aflau câteodatã Ion şi Mariana Murnu, Henri Catargi, generalul Filitti, Miliţa Pãtraşcu, Nicolae Steinhardt, Mihai Şora, Alecu Paleologu, Camil Demetrescu, Edgar Papu.
Cum ajunsesem studentã la Facultatea de limbi germanice, secţia englezã, iar mai apoi asistentã acolo, domnul Neniţescu mi-a dãruit în timp, din biblioteca sa, preţioase ediţii din lirica lui P. B. Shelley, a lui W. Wordsworth şi a lui R. L. Stevenson, precum şi volumele Gulliver’s Travels de J. Swift şi Ingoldsby Legends , însoţindu-şi, de fiecare datã, cadourile cu mici dedicaţii scrise pe prima paginã, sus. Odatã, de 8 octombrie (eram nãscuţi în aceiaşi zi, la o diferenţã de 50 de ani), mi-a adus un inspirat desen al lui Iser, înfãţişând câţiva turci în şalvari la Balcic.
Uneori, acasã la domnul Neniţescu, ne bucuram de prezenţa tãcutã a Theodorei Cernat Popp, o doamnã subţiricã şi scundã, cu gesturi potolite, ca de cãlugãriţã, care ne servea cu fursecuri şi cu limonadã. Nu ştiam pe atunci cã era ea însãşi o talentatã sculptoriţã, al cãrui soţ, pictorul Sabin Popp îl avusese ca mentor şi amic pe bãtrânul nostru amfitrion. Rãmasã vãduvã de foarte timpuriu, Theodora pãstrase legãtura cu acesta, iar dupã ieşirea lui din detenţie, a ţinut sã-şi slujeascã prietenul pânã la capãtul zilelor, cu o discreţie şi cu un devotament absolut. De câteva ori am întâlnit-o acolo şi pe Adina Nanu, care îi fusese un rãstimp norã Theodorei Cernat Popp. Adinei îi datorãm nu numai publicarea unor opere postume , ci şi douã superbe portrete, unul în desen, iar celãlalt, în cuvinte, ale domnului Neniţescu. Iatã frânturi din evocarea ei:
„L-am cunoscut mai bine abia dupã ce a fost eliberat în 1964. Era de o seninãtate şi o împãcare nefireascã, mereu zâmbitor. […] Înalt, slab, cu frângeri unghiulare care-mi aminteau de desenele lui Pallady, se îmbrãca cu o eleganţã rafinatã, desigur nu ca în tinereţe, când îşi aducea hainele şi cravatele de la Londra, dar cu o plãcere vizibilã, asortându-şi la pletele ninse pulovere din lânã albã, groasã, tricotate de mânã, la care adãuga o micã patã de culoare, o eşarfã înnodatã la gât. […] Cei 15 ani petrecuţi în detenţie fuseserã pentru el o perioadã nu atât de martiraj, cât de meditaţie, ca retragerea în pustie a sfinţilor. Claustrat trupeşte, compusese în gând şi îşi întipãrise în memorie sute de versuri şi mai ales cugetãri despre credinţã, pe care le-a scris apoi la o maşinã veche, cu litere mãrunte” .
Filozofia de viaţã, cãpãtatã în închisoare, despre care vorbea Adina Nanu, i-a fost transmisã şi mamei mele, mai târziu. Cornelia Pillat îşi aducea aminte cã în iarna anului 1975, dupã decesul soţului ei, rãpus de cancer, bãtrânul poet a venit sã o vadã. „Mi-a spus cã, dacã nu voi transforma moartea lui Dinu în împlinire, nu merit suferinţa care mi-a fost destinatã. Am crezut cã nu voi înţelege niciodatã ce a vrut sã-mi împãrtãşeascã Ştefan Neniţescu, dar acum cred cã am înţeles” , mãrturisea ea, dupã 21 de ani de la acea dupã-amiazã.
Dupã stingerea din viaţã a tatãlui meu, mi-am alinat durerea, încercând sã comunic cu el prin scris şi de multe ori mã duceam singurã la domnul Neniţescu sã îi arãt versurile pe care le compuneam pe atunci. El le citea pe îndelete şi mã sfãtuia cum sã le cizelez, iar la urmã chiar m-a încurajat sã le strâng într-un volum . Într-o dimineaţã, l-am rugat să-mi spună cum e în rai. M-a privit adânc şi mi-a răspuns cu gravitate că Paradisul, ca şi Infernul, nu sunt locuri, ci stări de spirit care ne reflectă apropierea sau îndepărtarea de Dumnezeu.
Spre finalul acelei perioade, l-a întâlnit şi Andrei Pleşu care îşi amintea: „În toamna anului 1977, când l-am cunoscut, Neniţescu ne-a apãrut […] ca un cãrturar afabil, aplecat, cu creionul în mânã, asupra lui Toma d’Aquino sau a lui Leonţiu de Bizanţ […]. Justificarea prelungitelor sale, surâzãtoare tãceri, ar putea sta aici, în preaplinul unor astfel de lecturi”.
În ultimele veri ale anilor 70, împreună cu soţul meu, Nicolae Sãulescu, îl vizitam pe iubitul nostru mentor la Sanatoriul din Sinaia, unde obişnuia să se trateze pentru o veche boală la plămâni. Ne conducea, din ce în ce mai firav, pe aleile micului parc, ne aşezam apoi pe o bancă şi el ne povestea în surdină despre proiectele de cărţi pe care visa să le scrie. În 1979, la Sinaia, ne-a primit în cămăruţa unde îşi petrecea timpul mai mult în pat. Mintea lui împărătească era sfâşiată de tristeţe. I se apropia sfârşitul.
-Aş mai fi avut o mie de pagini de scris, a murmurat izbucnind în plâns şi s-a întors cu faţa la perete, să nu-i vedem deznădejdea.
***
Întâlnirea mea cu poezia domnului Neniţescu s-a petrecut în anul 1973, când autorul i-a încredinţat tatãlui meu alcãtuirea şi îngrijirea unei antologii din lirica sa. Placheta, intitulatã Ani, prefaţatã de Alexandru Philippide, cu o notã asupra ediţiei şi cu o fişă biobliografică de Dinu Pillat, a apãrut în acelaşi an, la editura Minerva. Citindu-i versurile, m-am trezit în faţa unor porţi ce mi se pãreau ferecate, cãci sensul lor îmi rãmânea ascuns, chiar la reluarea de mai multe ori a lecturii. Percepeam doar zvonurile nedesluşite ale unor înţelesuri prea îndepãrtate pentru mintea mea de atunci.
„Expresia ciudatã, concentrarea, ascunzişurile verbale”, remarca Philippide, „provin dintr-o gândire poeticã întemeiatã pe corelaţii şi aluzii, pe înrudiri de sens şi nu pe simple asociaţii de cuvinte sau de imagini. Concizia la care se constrânge poetul îngreuneazã înţelegerea, dar nu o înlãturã niciodatã” , iar Edgar Papu sublinia cã dificultatea acestor scrieri se datoreazã faptului cã Ştefan Neniţescu „ne face sã ascultãm circulaţia secretã a gândului”.
Antologia mai extinsã din 1995, Exerciţii de tãcere, datoratã colaborãrii dintre Emil Marinescu şi Adina Nanu, mi-a adus mai aproape de înţelegere lirica marelui prieten şi m-a fãcut sã întrevãd amplitudinea misticã a registrelor sale poetice, sã descopãr în ermetismul versurilor ecouri din Mallarmé şi înrudiri cu unele formulãri eliptice ale lui Ion Barbu.
M-au încântat apoi Scrierile de istoria artei şi de criticã plasticã, eseuri care l-au consacrat drept unul dintre cei mai de seamã esteticieni ai perioadei interbelice, alãturi de Tudor Vianu, Alexandru Busuioceanu şi Petru Comarnescu, printre alţii. Acest volum publicat postum de Adina Nanu, a reunit cronicile publicate de autor între anii 1920 şi 1978, în revistele vremii. Analizându-i prodigioasa activitate de tinereţe, când Ştefan Neniţescu se strãduise sã punã în sincronicitate operele creatorilor plastici români cu tendinţele europene ale timpului, Andrei Pleşu sublinia cã acesta „la 25 de ani se mişca la fel de liber în rarefierea gândului pur, în glacialitatea judecãţii estetice şi în febra polemicii curente. Publicist harnic şi acut, prezent simultan în atemporalitatea ideii şi în actualitate, el fãcuse destul în 1925 pentru a-şi asigura locul neuzurpabil în istoria criticii de artã româneşti” .
Am avut şi eu prilejul, prin anii 70, sã asist la o prelegere a domnului Neniţescu despre Henri Catargi, prelegere susţinutã într-un aşezãmânt cultural din apropierea parcului Cişmigiu. I-am putut admira atunci erudiţia, eleganţa frazei, umorul, rafinamentul interpretãrii. Cu vocea sa şoptitã, amplificatã de microfon, el ne dezvãluia cãi de interpretare ale artei vizuale, fãrã, însã, a încerca vreodatã sã epuizeze misterul operei.
Mai târziu, cartea Istoriei artei ca filozofie a istoriei, reeditatã în 1985, m-a fascinat în asemenea mãsurã, încât am ţinut sã prezint analiza stilurilor, în cadrul cursului meu opţional de semioticã, pe care în acei ani îl predam studenţilor de la englezã. Noutatea şi calitãţile tratatului ce mã atrãseserã atât de tare, au fost puse cu fineţe în luminã de Andrei Pleşu din care citez: „Marcat vizibil de Hegel, [Ştefan Neniţescu] nu vede în [istorie] o simplã succesiune de împrejurãri particulare, ci o manifestare globalã a universalului, a cãrui curgere istoricã nu trebuie gânditã atât ca o parcurgere de etape, cât ca o juxtapunere de aspecte, simultan prezente, de fapt, în metabolismul absolutului” . Sesizând „colajul spectaculos între istorie şi absolut”, criticul nota cã „meritul esenţial al sistemului speculativ schiţat de Ştefan Neniţescu este infuzia de istoricitate pe care el o strecoarã în perimetrul teoreticului şi, în acelaşi timp, infuzia de spirit sistematic pe care el o revarsã asupra istoricitãţii”.
„Omenescul ca sintezã de absolut şi imanenţã”, socotit drept „obiectivul privilegiat al artei” , constituie viziunea care dominã întreaga creaţie a autorului, de la poezie şi esteticã, la tulburãtoarea prozã metafizicã, Despre zvonuri şi tainã, care mi-a fost încredinţatã de curând spre lecturã de Emil Marinescu. Sub înrâurirea execiţiilor spirituale ale Sf. Ignaţiu al Crucii, ca şi a viziunii lui Blaise Pascal, legatã de agonia lui Iisus pe cruce, prelungitã pânã la sfârşitul lumii de indiferenţa oamenilor, Ştefan Neniţescu şi-a propus, încã din tinereţe, asemenea confraţilor sãi interbelici, T. S. Eliot, W. B. Yeats, P. Claudel, R. M. Rilke, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, sã reevalueze moştenirea învãţãturii christice din perspectiva schimbãrilor istorice şi culturale ale epocii. Fragilizarea existenţei de zi cu zi, ameninţatã de primejdia iminentã a celui de al doilea rãzboi mondial, i-a fãcut pe faimoşii sãi contemporani, printre care Henri Bergson, Marcel Proust, Virginia Woolf şi James Joyce, sã-şi gãseascã refugiul în universul interior al fluxului de conştiinţã, în prezentul continuu al minţii retractile în faţa cronofagiei, mãsuratã de bãtãile ceasornicului. Asemenea lor, scriitorul român a urmãrit fluidizarea conceptelor de timp, spaţiu şi identitate, a poematizat epicul şi a dorit, prin valorificarea intertextualitãţii, sã facã joncţiunea între relativ şi absolut, ceea ce i-a permis sã mitologizeze momentul, aşa cum, prietenul sãu, Ion Pillat încercase mai demult sã impunã în liricã eternitãţile de o clipã.
În plus faţã de iluştrii sãi maeştri, Ştefan Neniţescu a izbutit sã verticalizeze monologul fluxului de conştiinţã prin dimensiunea misticã a viziunii sale, realizând o triplã transfigurare a mesajului. Dacã, de pildã, în romanul Valurile, Virginia Woolf reuşise, prin intermediul vocilor narative, sã diversifice natura subiectivã a eului şi sã-i filtreze reacţiile prin culturã, autorul nostru a fãcut un pas mai departe pe linia sublimãrii culturii prin credinţã. Ceea ce am reţinut cu înfiorare din scrisul lui Ştefan Neniţescu, pe lângã splendoarea stilului sãu unic, este dramatica acuitate a întrebãrilor pe care ni le adreseazã nouã, cititorilor, invitându-ne la o profundã scrutare şi regãsire de sine.
Poeta Monica Pillat a știut totdauna să prețuiască valorile, să evoce personalități, să le contureze relieful, ca și în cazul de față, evocândul pe Ștefan Nenițescu