„Eu este un altul. Septologie III-V”, volum al norvegianului Jon Fosse, a fost tradus recent în limba română de către Ovio Olaru, cel care s-a ocupat şi de traducerea primei părţi din Septologie („Numele celălalt. Septologie I-II”).
Cele două volume din Septologie îl urmăresc pe Asle, un pictor în vârstă și văduv, care trăiește în Dylgja, pe coasta de vest a Norvegiei, în timp ce se pregătește pentru expoziția anuală de Crăciun, în orașul din apropiere, Bjørgvin. Trăiește singur, nu bea și nu fumează, fiind un catolic practicant. Cercul său social este limitat la Åsleik, vecinul și prietenul său, Beyer, galeristul care îi găzduiește picturile, și Ales, soția lui demult moartă, dar cu care vorbește în fiecare zi. Fiecare volum începe cu Asle contemplând un tablou pe care tocmai l-a pictat, o pânză goală cu două linii care formează o cruce, și se încheie cu Asle rugându-se.
În primul volum, „Numele celălalt I-II”, Fosse ni-l prezintă pe pictorul Asle, pe parcursul a două zile, în încercarea de a-l salva pe celălalt Asle, alcoolic, tot pictor, un tiz al său. În încercarea de a-l salva, se salvează, de fapt pe sine, în situaţia în care interpretăm că “Asle viciosul” ar fi o versiune întunecată a „virtuosului Asle”. Fosse ambiguizează suficient aspectul identității celor doi Asle, astfel încât cititorul să oscileze în interpretare de la un volum la altul.
Fie că e vorba sau nu de unul și același personaj, ideea de salvare e prezentă, iar ea este recunoscută ca putând fiind posibilă doar prin prezența lui Dumnezeu, care devine, în volumele Septologiei o temă importantă și ceea ce s-a numit „o forță estetică greu de stăpânit”, chiar și prin mijloace artistice (sursa: https://www.thenation.com/article/culture/jon-fosse-other-name-novel-review/). De unde și unele calificări ale acestor volume ca texte religioase. Ele sunt și texte despre credință, impregnate cu rugăciuni, cu divagații despre relația dintre artă și credință. Dar pe care autorul le integrează firesc, dându-le o autentică manifestare intimă. Este nevoie de multă atenţie scriitoricească, pentru a reda echilibrat o astfel de temă.
Pentru protagonistul lui Fosse, tema credinței este o asumare complet privată. Din acest punct de vedere, credința lui Asle este una a cuiva care încearcă să înțeleagă pierderea inexplicabilă a unei persoane dragi. Pentru Asle, Dumnezeu este real din punct de vedere metafizic, numai dacă credința este pusă în cuvinte. Si asta o știa de la soția lui moartă: „pentru ca un înger să existe, trebuie să crezi că există și trebuie să ai un cuvânt pentru asta, cuvântul înger, iar dacă nu crezi că Dumnezeu există, atunci Dumnezeu nu există.”
Dacă primul volum, „Numele celălalt”, trasează o schiţă narativă episodică și ne introduce într-un stil ce duce intensitatea la cote mari, „Eu este altul” vine să reconstituie din naraţiune, redând în doar două zile (miercuri și joi) o întreagă memorie fragmentată: copilăria lui Asle, adolescența, întâlnirea sa cu pictura, căsătoria etc.
Meditaţiile despre artă, prezente în primul volum din Septologia lui Jon Fosse sunt reluate şi accentuate şi în cel de-al doilea volum („Eu este un altul”). Fosse reia, parcă pentru a întări şi mai mult, ideea că de imaginele artistice nu se poate scăpa decât prin concretizarea lor într-o formă de artă. Dacă în stadiul de potenţialitate, imaginea artistică joacă rolul unei obsesii, vecină cu insuportabilul, odată materializată într-o pictură, imaginea un mai e obsesie, ci capătă o dimensiune mai așezată. Arta nu se rezumă, astfel, doar la o previzibilă formă de escapism sau la o îndeletnicire cu un scop strict estetic, ci are şi rolul de a face ca nespusul să poată fi cumva spus.
” (…) îmi doream să pictez fiindcă eram priceput la asta, dar după aceea priceperea a devenit de-a dreptul neimportantă, ba chiar greşită, nu voiam să fiu priceput, ci pictam ca să exprim ceva ce nu se putea spune altfel, pictam pentru a exprima o prezenţă îndepărtată, aşa îmi închipui, pentru a face întunericul să lumineze, pentru a scoate la lumină întunericul strălucitor, îmi zic, şi de câte ori nu m-am gândit la asta, îmi zic, fiindcă gândesc mereu şi mereu aceleaşi gânduri şi pictez mereu şi mereu acelaşi tablou, aşa e, dar totodată fiecare tablou e unic şi toate sunt legate ca într-un soi de serie şi fiecare expoziţie e o serie diferită, dar finalmente, toate tablourile pe care le-am pictat sunt legate între ele şi constituie un singur tablou, o singură imagine, îmi zic, fiindcă într-un cotlon sau altul dinlăuntrul meu se află o imagine care e imaginea mea cea mai intimă, pe care încerc iar şi iar să o pictez, şi cu cât mă apropii mai tare de acea imagine, cu atât tablourile devin mai bune, dar imaginea cea mai intimă din mine nu e nicio imagine, fireşte, fiindcă imaginea cea mai intimă, cel mai adânc îngropată în mine nu există, ci într-un fel doar este, doar o simt făra ca ea să existe, este, dar nu există, e de negăsit, şi totuşi imaginea asta, care nu e o imagine, se află deasupra tuturor celorlalte imagini (…)”.
Adept al ideii de translare a artelor dintr-una în alta, în „Eu este altul” apare încercarea de a transla muzica în pictură. În viaţa reală, Fosse spunea, recent, într-un interviu, că atunci când a scris Septologia, a încercat cumva să recreeze starea pe care putea să şi-o procure în timp ce cânta la chitară. La chitară cânta şi în „Eu este altul”, dar chitara nu i-a oferit personajului ce aştepta, aşă că a trecut la pictură. Probabil aşa se face, mai spune Fosse, că a ajuns să se folosească de componenta muzicală a limbajului, în special scrisul într-un anumit ritm şi modul poetic de a folosi limbajul. (sursa: https://thebookerprizes.com/the-booker-library/features/jon-fosse-interview).
Elemente precum evoluția personajului în raport cu sinele, evoluția sa în raport cu o alteritate potenţială și evoluția în raport cu Dumnezeu fac din scrisul lui Fosse şi un text cu caracater metafizic, cu influenţe heideggeriene asumate direct. Foose se aventurează, astfel, în explorarea situaţiilor banale şi familiare, care îi sunt, de altfel şi accesibile. Nu se aventurează spre spaţii inaccesibile ale cunoașterii, care pot fi doar bănuite sau speculate.
Se menţin, în acest al doilea volum („Eu este un altul”), poate chiar mai intens decât în primul („Numele celălalt”), referinţele la pictura centrală a naratorului, cu cele două linii groase maro şi violet, care se intersectează, pentru a produce, la punctul de întâlnire, un fel de întuneric luminos. Întuneric luminos ce va deveni o subtemă recurentă a autorului. Dar în „Eu este altul”, pictorul nu își mai consideră tabloul cu cele două linii ca fiind cel mai bun, așa cum se întâmpla în „Numele celălalt”. Dimpotrivă, crede că este insuportabil și că ar vrea mai degrabă să acopere cu alb una dintre cele două linii intersectate, așa încât să rămână o singură linie. La nivel stilistic, dorinţa de a acoperi una din cele două linii cu alb, este redată, repetitiv, prin enunțuri precum „și privesc zăpada care-mi acoperă parbrizul” sau „și privesc drumul alb din față”.
Concepând textul într-o singură propoziție neîntreruptă, Fosse propune cititorului o scenă în care se întâmplă foarte puține lucruri, toate absurd de încet, în timp ce interferează cu gânduri și amintiri repetate, marcate prin formule precum „cred că” sau „îmi zic”.
Septologia vine să întărească, în acest al doilea volum, convingerea scriitorului că literatura este formă pură şi că, aproape obligatoriu, conţinutul trebuie să se potrivească perfect cu forma pe care scrisul o ia. Fără o astfel de identitate între conţinut şi formă, zice Fosse în interviul recent citat, acesta nu ar putea scrie.
De aceea, contractul de lectură între autor și cititor este obligatoriu, în caz contrar, existând riscul ca cititorul să se blocheze în simplitatea prozaică propusă de Fosse sau în complexe de superioritate.
I
