Povești despre muzicieni

ROLAND BRAUNSTEIN

(n. 1955 în Shirley, Massachusets, USA)

Povestea pe care o voi prezenta este total diferită de tot ce am scris până acum despre muzicieni. Frumusețea ei însă m-a fascinat, drept care am considerat că merită cunoscută de toți iubitorii de povești.

Roland Braunstein este un foarte talentat dirijor american. Absolvent, la 24 de ani, al renumitei școli muzicale Juillard. A fost primul american care a câștigat prestigiosul premiu la concursul internațional Herbert Von Karayan pentru dirijat din Berlin și a fost invitat de atunci să conducă marile orchestre ale lumii, printre care Filarmonica din Berlin, Orchestra simfonica din San Francisco, Haga, Israel, Elveția, Oslo, Kyoto, Osaka, Tokyo și altele.

Cariera sa de succes a continuat cu numirea lui Braunstein în consiliul de conducere al lui Juillard, unde a fost timp de câteva sesiuni directorul orchestrei precolegiale Juillard. Apoi a ocupat timp de șapte sesiuni poziția de Director Muzical al școlii Mannes de pe lângă Filarmonica dinYork, despre care, în 2007, revista New York Magazine a afirmat că a fost the #1 training orchestra in New York City.”

În timp ce dirija un concert, însă cineva din audiență a observat că în loc de baghetă el folosea un stilou. Conducerea orchestrei cu care avea un contract prelungit l-a întrebat pe dirijor de ce folosea stiloul în loc de baghetă, iar el a răspuns, cu un gest care arăta că mâna lui care ține stiloul desenează ceva în aer, că el dorește ca orchestra să cânte exact imaginile pe care el le vede în acea muzică. Desigur, răspunsul poetic, deși  potrivit unui artist, a fost privit cu suspiciune. Dirijorului i s-au efectuat o serie de teste medicale și, în 1985, a primit diagnosticul de sindrom bipolar (bipolar disorder), o anomalie mintală.

Din acel moment, comunitatea muzicală mondială s-a debarasat brusc de el, toate contractele dirijorale au dispărut și, evident, marele muzician a suferit o cumplită deziluzie. Calitățile lui muzicale, ca și uriașul său talent, au rămas totuși intacte.

L-am urmărit într-o emisiune TV povestindu-și impresionantul periplu. Destinul, dar și pasiunea pentru muzică, i-au oferit o soluție. El și soția sa, Caroline Whiddon, director executiv al unei orchestre, diagnosticată și ea cu depresie și anxietate, au hotărât să înființeze o orchestră formată din persoane care au studiat muzica dar care n-au fost acceptate în posturile cerute datorită unui diagnostic care viza o oarecare dizabilitate mintală. Toți erau instrumentiști talentați, cu o tehnică deosebită și cu dorința și competența de a interpreata, în ansamblu, piesele alese de dirijor. Așa a luat naștere, în septembrie 2011, orchestra Orchestra Me2, Burlington, Vermont. Mai târziu a luat naștere un al doilea grup, Orchestra Me2 Boston.

Orchestranții acestor grupuri poartă cu ei eticheta unor diagnostice precum sindrom bipolar, anxietate, schizofrenie, tulburări de personalitate, depresie, adicție. Desigur, cazurile sunt reale și, cum în domeniul psihiatric nu există o definiție a perfectei normalități, omul fiind mai mult sau mai puțin îndreptat spre una sau alta din limite, acești orchestranți, stimulați de dragostea lor pentru muzică și de dirijorul lor Roland, cu care fiecare dintre ei a devenit prieten, sunt capabili să interpreteze corect și cu sensibilitate piese muzicale chiar dificile. La cele două grupuri s-au alăturat și muzicieni fără un diagnostic oficial, dar care, personal, au simțit ei înșiși mici dezechilibre. (De fapt, cine nu le simte?)

Filmul vizionat de mine la TV despre subiect urmărește evoluția celor două orchestre, dă amănunte despre intrumentiști, făcându-ne să le înțelegem personalitatea lor și puternica legătură – profesională și umană – care se stabiliește între orchestranți sau între ei și dirijor. Filmul culminează cu finalul, în care, în urma organizării unor evenimente comune, cele două orchestre din Vermont și Boston dau câteva concerte împreună. În turul efectuat au avut ca spectatori și pacienți diagnosticați cu diferite dezechilibre mintale.

Dirijorul și pedagogul Ronald Braunstein a invitat, în finalul unuia din concerte, pe cine dorea, din public să dirijeze un mic fragment din piesa interpretată, foarte cunoscută. O tânără a solicitat favoarea și a luat locul dirijorului, care întâi i-a arătat cum se gesticulează ritmul cu mâna. Ea a preluat bagheta și, la un semn, orchestra a început să cânte. Totul a fost spontan, erau ultimele măsuri ale piesei, așa că fragmentul s-a terminat repede. Ronald Braunstein, zâmbind, a recunoscut că a învățat de la marele Leonard Bernstein cum să-i faci pe tineri să înțeleagă muzica. De fapt, cine dintre cei care au urmărit lecțiile televizate date de Leonard Bernstein nu a admirat formidabila lui capacitate pedagogică?

Cele două orchestre sunt singurele de acest fel în întreaga lume. Muzicianul Roland Brauntsein care le-a creat a transformat viața lui și a multora din jur prin generozitate, dăruire, talent.

Notă: articol apărut în forma inițială în rev. Vatra veche 6 / 2024

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *