Pentru R
„Ea era minunată, în culmea frumuseţii sale şi faţa sa era veselă ca şi cum ar fi fost plină de iubire, iar inima ei era apăsată de frică.” (Cartea Esterei 5,1)
Gâștele sălbatice traversau cu gâturile întinse. Țineau linia țărmului, aripile făceau o cruce cu corpul. Veneau și plecau și se întorceau iar și iar ca un cântec uitat al mării îndepărtate. Toate poveștile care fuseseră spuse acolo și pe care oamenii le uitaseră. Câțiva localnici își mai aduceau aminte de isprăvile de prin sate sau orășele, unele demne de ținut minte, altele prea firave pentru a mai fi memorate. Sau poate că locul acestor gâște sălbatice nu era niciunde și își întindeau la maximum gâturile lor subțiri și lungi pentru a fi sigure că sunt mereu în direcția luminii. Zburau între două lumi, între două lumini, cântau și visau iubiri făcute mai mult din praguri de îndoială. La fel ca oamenii care își așterneau viețile sub plutirea lor.
- Ai citit Nils Holgersson? întrebă Estera pe tânărul soldat. Când ți-e frică nu poți să fii generos.
- Ce să spun… Ăsta e tot bagajul tău?
Estera și soldatul se întâlniseră într-o gară din nordul Germaniei, așteptând amândoi același tren. Un tren care întârziase.
Ar fi putut fi altfel? Spuma zilelor, substanța efemeră, șterge memoria și lasă doar faptele care se tot repetă. Aducerea aminte nu mai are sens. Poate doar în cazul celor pe care nu mai are cine să-i mai pomenească. La ce bun? Cineva se va găsi să-i comemoreze. Până când? Sau poate că doar evenimentele din viețile lor sunt interesante pentru posteritatea care le va suprapune peste întâmplările cotidiene. De ce s-au întâmplat atunci și nu acum, își vor pune întrebarea.
Estera se așeză pe o bancă în gară, aerul dimineții era răcoros și venea de departe încărcat cu sarea mării. Veniseră în mintea ei, neinvitate, și câteva gânduri pribege. Despre Aaron, bineînțeles și despre iubirea lor care semăna mai degrabă cu o franciză păguboasă obținută de la ceea ce oamenii numesc Dragoste. Pe Estera o frământa și altceva. În urmă cu mai bine de optzeci de ani, ea și Hans soldatul ar fi putut fi dușmani, iar trenul ar fi dus-o la moarte. Iar pe el către o posibilă avansare în grad. Cele două imagini suprapuse îi dădură fiori. Estera îi povesti soldatului câteva lucruri despre familia ei, se mândrea cu bunica și cu nemaipomenitul ei destin de supraviețuitoare. Hans o asculta cu atenție în timp ce verifica pe telefon ora de ajungere a trenului.
credit foto: Răzvan Lazăr
Estera era nerăbdătoare să-și întâlnească iubitul. Se știau de un an, relația lor nu avansase cine știe ce. Gâștele sălbatice cu gâturile întinse trecură pe deasupra gării și dădură semnale puternice ca niște fluierături răgușite anunțând sosirea trenului. În vremurile de altădată, ar fi sunat ca un strigăt din inima fratelui gata să ucidă, îmbarcându-și semenii în vagoanele morții. Sunt eu, oare, păzitorul fratelui meu? Vocea lui Cain nu amuțise și sfâșia aerul.
Se suiră la clasa a doua. Trenul se apropia de mare dar albastrul încă nu se vedea. Hans scoase iar telefonul și verifică traseul cu atenție, cu mare atenție:
- La ce oră trebuie să ajungi?
- Unde?
- Unde mergi tu.
- I-am zis să se pornească de acasă când mă apropii de gară. O să-i scriu un mesaj.
- Cui?
- Cui, ce?
- Cui îi scrii?
- Nu te privește, iartă-mă.
Hans zâmbi. O tânără așa de curajoasă, mai rar. Nu se speriase de uniforma lui, îi răspundea privindu-l drept în față. În mintea lui se mai născu un dialog. Unul îngrozitor, e posibil să se fi petrecut în vremuri de demult, când o fată ca ea și un băiat ca el nu ar fi putut să își vorbească așa. Poate că ar fi lovit-o cu patul armei. Lui Hans îi apărură lacrimi în ochi. Discriminarea rasială e o problemă veche, nu o să dispară din lume cu una cu două, se gândi el.
- Mai avem o oră și jumătate, asta dacă nu ne oprim iar prin vreun câmp, vocea lui era caldă și blândă. Nu te teme, o să am eu grijă de tine.
Estera îl privi cu un aer jucăuș, ochii ei mari și luminoși urmăreau gesturile soldatului.
- Hai să jucăm cărți, știi?
- Jucam când eram mic, ai la tine?
- Când plec la drum iau cu mine un pachet de cărți, să fie. Nu vreau să stau doar pe telefon. Mă dor ochii.
- Ar fi păcat…
- Ce?
- Nimic.
- Bunica mea avea cărți de Tarot. Ghicea în ele viitorul.
- Știi și tu?
- Uf, eu abia pot să am grijă de mine în prezent. Hai uite, jucăm un joc simplu, te învăt eu.
Estera scoase din bagaj un bloc de desen și făcu din el o măsuță. Îi explică lui Hans regulile și începură jocul. Trenul regional oprea din gară în gară. Celor doi tineri le convenea pentru că jocul devenise palpitant. Se priveau și râdeau, Estera câștigase de zece ori iar Hans doar trei ori. Trenul prinsese un pic de viteză apoi se opri în câmp. Hans privi pe geam ușor îngrijorat.
- Sigur te așteaptă?
- Cine? Aaron? Sigur.
- E iubitul tău?
- Aaron e un băiat tare bun, cam timid, slab și încovoiat dar e foarte inteligent, a avut cea mai mare medie în facultate.
- Parcă încerci să mi-l vinzi. E logodnicul tău? Se mai poartă așa ceva?
- Habar n-am! Dar e un om bun, foarte bun, un pic bleguț.
- Dragă Estera, acest domn nu va putea fi angajat cu normă întreagă la noi la unitate.
Estera pufni în râs. Trenul se urni. Urmară mai multe minute de tăcere în care cei doi se priviră adânc. Ea strânse cărțile de joc, desființă măsuța, scoase din blocul de desen o pictură și i-o întinse lui Hans. El îi atinse în treacăt mâinile ei cu degete fine. Voia să o protejze, de ce sau de cine, nu îi era clar.
După încă două opriri scurte, una într-o gară și alta în câmp, trenul ajunse la destinația finală. Fata scrisese mesajul către iubitul ei în timp ce Hans o privise cum se chinuie și tot șterge cuvintele ca să găsească cea mai bună exprimare. Îi citi și lui mesajul, el încuviință cu o mișcare scurtă din cap.
Hans coborî primul ducând și bagajul Esterei. O să o predea chiar el lui Aaron. Pe deasupra gării trecură câteva gâște sălbatice cu gâturile întinse. De data aceasta mute. Aaron îi învită pe cei doi să bea o cafea în gară, știa el un loc numai bun pentru revederi și povești. Îi mulțumi lui Hans pentru că avusese grijă de ea. Discutară despre vreme, despre vara care se lăsa așteptată și despre festivalurile de muzică din oraș. Pe banca simplă de lemn, unul lângă altul, stingheri, Estera și Aaron, păreau desprinși dintr-o cu totul altă poveste. Niemals vergessen! Aaron avea o constituție firavă, ochi albaștri, limpezi și purta o cămasă de in cu dungulițe verticale. În capul lui Hans se amestecau fragmente ale istoriei cu detalii din trupul Esterei. Ar fi dorit să fie iubita lui. După câteva ore de discuții și niște jocuri pierdute, sigur nu putea fi vorba de dragoste. Poate doar de o aducere aminte. Ar vrea ca ea să plece de lângă Aaron. Era clar că nu au multe în comun, băiatul ăsta nu avea cum să o iubească așa cum merita ea. Sau poate că au în comun ceva mult mai important. Chipul ușor schimonosit de oboseală al lui Aaron și pieptul lui slab îmbrăcat în cămașa de in cu dungi subțiri îi stârnea milă lui Hans. Ar fi putut să fie alfel? Gândurile soldatului își luară zborul ca un stol de gâște sălbatice luând cu ele ceva prețios, privirea tandră a Esterei.
