Este la fel ca o mare dragoste. Nu știi exact când a început.
Am citit jurnalul lui Emil Racoviță, un splendid document cu desene, scrieri și observații din timpul expediției cu vasul Belgica la Polul Sud (1897-1899). Alături de Adrien de Gerlache inițiatorul și organizatorul expediției, de Roald Amundsen și de ceilalți membri ai echipajului, minunatul nostru Racoviță a avut șansa de a cerceta depărtările înghețate ale Antarcticii, de a privi în direct fabulosul fenomen „the water sky” și de a desena și studia, printre altele, pinguini și păsări. Racoviță îl descria pe Amundsen într-o scrisoare: „…totdeauna v-am considerat drept tipul cel mai desăvârșit, fizic, intelectual și moral, al perfectului explorator.”
Așa că visul meu a devenit acela de a ajunge cât mai aproape de Polul Sud, însă nu neapărat în locurile în care a fost Racoviță.
Am avut de curând șansa și bucuria de a vizita Australia cu prilejul bursei de cercetare The Tyler Fellowship oferită de Universitatea din Tasmania. Împreună cu istoricul de artă Eduard Andrei am făcut această călătorie pentru a cerceta o colecție de artă românească aflată, cine ar fi crezut, aproape de un tărâm de la capătul lumii.
Legăturile României cu teritoriul Antarctic nu s-au oprit nici până astăzi. „Stația Law-Racoviță-Negoiță, cunoscută doar ca Stația Law-Racoviță până în 2011, este prima stație românească de cercetare și explorare din Antarctica, denumită după exploratorul român Emil Racoviță și inaugurată la 13 ianuarie 2006 pe amplasamentul unei stații construite în 1986 de Australia și donată României. Stația se găsește în regiunea Prințesa Elisabeta, pe dealurile Larsemann.” (sursa: Wikipedia)
Un personaj fascinant al locului este și RSV Nuyina, un spărgător de gheață construit în santierul naval Damen Shipyards Galați. În limba aborigenilor tasmanieni, Palawa kani, Nuyina înseamnă „southern lights”, Aurora australă. Vasul de culoare roșie, având dimensiuni impresionante, a ajuns la Hobart după o lungă călătorie, în data de 16 octombrie 2021. Nava este dedicată cercetărilor științifice ale Programului Antarctic Australian și aprovizionează și stațiile de cercetare din Antarctica, partea ce ține de Australia.
Despre Tasmania, cu dragoste.
Până la Polul Sud e cale lungă. Hobart a fost cel mai apropiat punct în care am ajuns, the gateway city to East Antarctica. Paralela 42, emisfera sudică.
La începutul călătoriei spre antipozi am zburat peste fluviul Tigru, tărâmul Edenului biblic. Fluviul contorsionat și nervos taie în carnea aridă a pământului desenând continuu destinele oamenilor. În Cartea Facerii scrie: „Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin fața Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul.” (Facerea 2,14). Locul Edenului se suprapune peste teritorii în care viața e prezentă în mod miraculos, deși condițiile de trai sunt dificile. Ca un palimpsest al destinului omului, acolo unde locul și povestea vin din aceleași rădăcini și sunt nevoite să facă față timpurilor așa cum supraviețuiesc furtunilor din deșert. Poveste ce este astăzi, din păcate, traversată de ură și violență, de conflicte. Călătoria a continuat și am survolat o parte din India și Sri Lanka apoi Oceanul Indian și deșerturile Australiei, spre Adelaide, apoi Melbourne, apoi încă un zbor mai scurt spre Hobart, Tasmania.
Despre Tasmania, cu dragoste.
Bonorong. Sanctuarul animalelor sălbatice. Un loc admirabil în care sunt găzduiți, protejați, tratați, cangurul de talie medie, diavolul tasmanian, diferite specii de păsări (Sulphur-crested cockatoos, Yellow-tailed black cockatoos, Tawny frogmouths) apoi wombat, echidna, bettong și altele. Acolo l-am întâlnit și pe Fred, un papagal cockatoo, care a împlinit anul acesta…110 ani. Când a împlinit vârsta de 100 de ani, a primit de la Buckingham Palace, din partea Reginei Elisabeta, o scrisoare. O doamnă de onoare a reginei a transmis în scris un mesaj pentru a marca emoționantul eveniment. Centenara pasăre vorbitoare, născută în preajma izbucnirii primului război mondial, a fost sărbătorită cum se cuvine. Tot aici la Bonorong pot fi aduse animale găsite rănite sau pui orfani, există un număr de telefon special și un mesaj clar: „For injured or orphaned wildlife call any time of the day or night”. Tot aici pot fi văzuți George, un cockatoo și Raphael, un musk lorikeet, două păsări între care s-a legat o prietenie puternică, lucru neobișnuit pentru aceste două specii diferite. Mai mult, se pare că cei doi „amici” nu au arătat prea mult interes în a sta cu cei din specia lor și au ales acestă formă de camaraderie excentrică. Natura sigur are socotelile ei. Uneori și oamenii procedează la fel, mai ales când aleg cu inima.
În Tasmania am simțit că ecologia nu e ideologie goală ci un mod natural și plin de simplitate de a trăi cu mult respect pentru viață. Chiar și întâlnirea seara la docuri cu un pademelon, acolo unde nu este văzut în mod frecvent, a făcut parte din acest firesc. Nu am reușit să văd și un joey, așa cum sunt numiți în limbajul locului, puii de canguri sau de alți marsupiali, dar cine știe, rămâne pe altă dată.
Un lucru foarte important în Tasmania este recunoașterea și respectarea culturii și tradiției aborigenilor. Am vizitat la Launceston muzeul QVMAG. Adică Queen Victoria Museum and Art Gallery. Acolo am văzut și o expoziție dedicată aborigenilor tasmanieni, istoriei primilor locuitori ai insulei, stilului lor de viață, credințelor, concepției cosmogonice. Am văzut unelete din silex și alte roci și am realizat cu emoție că în epocile foarte vechi oamenii, aflați la distanțe uriașe, peste mări și țări, au folosit cam aceleași unelte de tăiat sau arme (vârfuri de săgeți de ex.) Încă din zorii omenirii au existat lucruri ce ne unesc, pe noi, pe noi toți acești overseas people, așa cum suntem unii pentru alții.
Există o expresie folosită în argoul australian, Buckley’s chance – o șansă foarte mică, sau no chance at all. William Buckley (n.1780 – d.30 ianuarie 1856) a fost un deținut englez transportat în Australia. În anul 1803 a reușit să evadeze din colonia în care trăiau condamnații, să se refugieze și să viețuiască alături de indigenii Wathaurang timp de 32 de ani. În tot acest timp a observat și a înregistrat stilul de viață al indigenilor greu încercați de soartă și le-a învățat limba. La Hobart am locuit într-o casă lângă memorialul Buckley’s Rest, amplasat în pragul istoricului Battery Point, destul de aproape de Sandy Bay și de Salamanca Place. În apropiere se află și o școală la care a mers actorul Errol Flynn.
Limba vorbită de un popor sau de un trib transmite din generație în generație un bagaj prețios de credințe și poate descrie cu adevărat taina acelor oameni. Palawa kani este limba vorbită de indigenii tasmanieni, limbă reconstituită din fragmente, după lungi eforturi de cercetare și de recuperare a acestui valoros patrimoniu. În trecut se vorbeau de fapt mai multe limbi, în funcție de teritoriul unde locuiau oamenii. Odată cu colonizarea teritoriului de către britanici, limba indigenilor începea să se piardă.
În anii 1899 și 1903 Horace Watson a înregistrat vocea lui Fanny Cochrane Smith. Se spunea despre ea că ar fi fost ultima vorbitoare fluentă a limbii indigenilor tasmanieni. Watson a folosit pentru aceste întregistrări un fonograf Edison. Totul, adică acest miracol, s-a petrecut într-o curte din cartierul Sandy Bay din Hobart, Tasmania, aproape de locul în care am locuit. Înregistrările se află la TMAG acum, adică la Tasmanian Museum and Art Gallery.
„Fanny s-a născut la Wybalenna, insula Flinders, în 1834. Era fiica lui Tanganutura, o femeie Trawlwoolway din nord-est, și a lui Nikamanik, un bărbat Parperloihener din insula Robbins. Aborigenii din Wybalenna s-au adăpostit în păduri pentru a-și practica cultura. Aici, Fanny și-a învățat limba, cântecele, dansurile și ceremonia. În 1847, Fanny și ceilalți supraviețuitori din Wybalenna au fost mutați într-o așezare de condamnați abandonată la Oyster Cove, în sudul Tasmaniei.” (de pe website-ul Tasmanian Museum and Art Gallery).
Într-una dintre înregistrări ea se prezintă: „I’m Fanny Smith. I was born on Flinders Island. I’m the last of the Tasmanians, I…the island…how about that. I’ll tell you the truth, the truth…about us. My mother’s name was Tangnarootoora…”
Și totul se risipește în eter, încălzit de soarele blând din Sandy Bay, în acea zi încântătoare în care vocea lui Fanny s-a întâlnit cu un cilindru acoperit cu ceară. S-a accentuat și sentimentul profundei legături între oamenii acestui popor greu încercat.
Întâlnind istorii de la capătul lumii, ale unor oameni pentru care noi suntem de la celălalt capăt al lumii, înțelegem că suntem cu toții împreună, conectați prin fire invizibile, îmbarcați într-o mare călătorie ce străbate valurile timpului, viața noastră. Uneori marea e în furtună, alteori e calmă.
Și revenind la dragul nostru Emil Racoviță, cel pe care blocarea în banchiză nu l-a speriat, putem spune cu siguranță și cu încredere într-un rost mult mai mare al întâmplărilor și în așteptarea plină de răbdare și bucurie a împlinirii sensurilor. Sau cum și-a notat Racoviță în jurnalul său: „mare calmă; lucrez în laborator”.
Până la urmă, ce altceva mai bun avem de făcut?
