„CINEVA ARE SĂ VINĂ să locuiască în casa aceea, cineva are să vină fără să știm când, cineva are să vină diluându-ne, cineva are să vină ca să fim ceea ce suntem, nu ceea ce părem. Cineva are să vină…ca o oglindă, ca o adiere, ca o umbră, ca o rază de lumină, ca o ușă labirint, fără sa știm de ce și până când.”
Aşa îşi descrie regizoarea Chris Simion-Mercurian piesa „Cineva are să vină” (adaptare după Jon Fosse), jucată la Arcub, în această perioadă.
Un El și o Ea se mută într-o casă veche pe plajă, cu dorinţa de a fi singuri, departe de cotidian, departe de agitaţie. Ambii sunt siguri că asta îşi doresc, dar personajul masculin, EL, într-o mai mare măsură decât EA, personajul feminin. Bucuria găsirii unui loc numai al lor, a unui soi de paradis terestru unde numai zgomotul alb-negru al valurilor se mai aude, este, imediat după mutare, tulburată de teama că „Cineva are să vină”. Teama apare, sub formă de presimțire, mai întâi la Ea. Când „Cineva” chiar apare, în persoana vânzătorului casei (Bărbatul), teama se transferă către El. Ea devine liniștită, resemnată și încearcă să-l convingă și pe El că, în final, totul „are să fie bine.”
În unanimitate, spectacolul de la Arcub a fost receptat ca o dramă psihologică. El, cuprins de gelozie, iar Ea, oscilând între singurătate și îmbierea cântecului de sirenă, căruia greu îi reziști, chiar și într-un paradis terestru aflându-te.
Explicațiile regizoarei pe marginea spectacolului, dar și piesa lui Fosse oferă portiţe şi spre altă cheie de inerpretare. Aşa încât parcă tabu-ul dramei psihologice cu accente de thriller devine chestionabil, problema nemaifiind doar gelozia, ci, însăşi moartea.
Da, sunt şi elemente de thriller psihologic. Încă de la inceput, Ea e ingrijorată de absolutul nebănuit al alegerii singurătății si spune că „Cineva are sa vină”. Creşterea în intensitate a îngrijorării, transferarea fricii de la unul la celălalt, transformarea fricii în obsesie sunt elemente ce vin în sprijinul acestei perspective.
Spectacolul poate fi și o dramă psihologică, pentru că natura umană, oricât de mult ne-am dori s-o existențializăm, nu este scutită de accese de gelozie, de obsesii sau de neputinţe ale fidelităţii. Din această perspectivă, putem să ne gândim și la o feminitate încă raportată la o autoritate patriarhală, El încercând repetitiv și obsesiv să o distragă pe Ea din mreaja cântecului de sirenă.
Cu toate acestea, atât dramaturgul cât și regizoarea au mizat suficient pe ambiguitate, încât să poată fi imaginată și altă cheie de interpretare decât cea psihologică. Personajul feminin este ambiguizat, la fel și prezența celui de-al treilea personaj, Bărbatul.
Un motiv comun în opera lui Fosse este acela al glisării personajului dintr-unul în altul, astfel încât nu ştim cu exactitate, la finalul piesei/spectacolului, dacă acel „cineva” chiar a venit sau este doar întruchiparea temerii sale, exprimată reușit prin viitorul popular „are să vină”. Şi regizoarea a ales ca El și al treilea personaj, cel de la care cuplul a cumpărat casa şi împotriva căruia este îndreptată gelozia, să fie jucat de același actor.
Iar atunci când două persoane par de nedespărţit, ce poate apărea atât de angoasant, încât să nu fie gestionabil, sub control? Ce dulceaţă sau ce amar poate să îi smulgă din acel paradis terestru, aşa cum pare să fie locul în care cei doi s-au retras pentru a-şi trăi iubirea? Din acest unghi, răspunsul pare să trimită şi spre un orizont mai existenţial. Da, chiar Moartea ar putea fi Cineva-ul „care o să vină, nu se ştie când”. Cineva-ul de care El se teme, dar de care Ea este îmbiată: într-o mai mare măsură în varianta pusă în scenă de Chris Simion şi într-o mai mică măsură în varianta literară a lui Fosse.
Parcă frica aceea paralizantă, dar lineară şi non-isterică, nu poate fi explicată doar din perspectiva psihologică, a obsesiei şi a geloziei – probleme ce ar fi gestionabile din punct de vedere uman. Parcă ar fi vorba şi despre o frică mai neputincioasă, frica faptului că moartea i-ar putea despărţi pe cei doi. Or, în faţa morţii, controlul este pierdut.
Şi pentru că este şi foarte senzorial, indiferent de cheia în care alegi să vezi spectacolul, pleci acasă având în minte inspirat aleasa piesă „Only when you’re gone” (Madrugada): “So bury me in the kitchen/ Bury me in the stones/ Oh, bury me everywhere you go”. Pleci acasă cu imaginea vizual-auditivă, sinestezică a “valurilor albe şi negre”, ce se izbesc implacabil de pietre.
Chris Simion alege să facă o adaptare fidelă după piesa lui Fosse. Cu toate acestea, un element esenţial, la final, desparte cele două viziuni (cea literară vs cea scenică), prin faptul că, în varianta scenică, eventuala plecare a personajului feminin pare sa fie o alegere controlabilă şi asumată. În varianta literară, prin refuzul simbolic al paharului de vin, personajul feminin nu alege să plece, ci doar se teme că ar putea să plece, fără voia ei. Un alt indiciu că moartea ar fi aceea care „are să vină”, dar pentru care regizoarea nu pare să fi optat în mod explicit, ci doar, eventual, sugerat.
