“În ţară [în România] e foarte rău şi noi avem tendinţa să minimizăm continua iritare în care am trăit ani şi ani de zile, violentarea neîntreruptă a atâtor reflexe fireşti. Aici [în Occident] este dezorientare, violenţă (reală, dar încă şi mai multă potenţială), însă spectacolul este fascinant şi mai există pe lângă asta loteria, posibilitatea de‑a cădea pe o şansă bună. Dincolo, orice destin este pecetluit de mediocritate. Cam ăştia sunt termenii dilemei, a cărei rezolvare nu poate veni decât din cantitatea de aventură pe care eşti dispus s-o trăieşti şi să supui pe ai tăi şi din puterea de‑a nu privi niciodată înapoi cu regret – ci numai cu mânie.”
Acest pasaj dintr-o scrisoare a medicului psihiatru și scriitorului Ion Vianu către cumnatul său, arheologul Petre Alexandrescu, datată 26 noiembrie 1977, este – cred eu – emblematică pentru primul volum ce reunește corespondența purtată de cel din urmă și, în general, pentru condiția intelectualului român în comunism, și, din păcate, și în post-comunism, până în prezent. A fi cercetător sau om de cultură în România comunistă și post-comunistă este garanția aproape de neocolit a ratării, într-o societate ce nu oferă nici resurse materiale, nici respect, nici libertate creatorilor. A pleca în Occident este garanția dezrădăcinării, asumată în ideea unei infime șanse de a-ți atinge întregul potențial creator într-o lume străină, dură, dar mai corectă și mai bine organizată.
În mod cu totul și cu totul miraculos, destinul lui Petre Alexandrescu pare să desfidă până la un punct dilema de mai sus, dând oarecare speranță că există o cale între Scila și Caribda pe care cercetătorul român temerar o poate totuși străbate, cu toate vicisitudinile sale, spre împlinire.
Născut în 1930 în familia unui lider liberal din eșalonul al doilea, intrat mai apoi, în 1960, prin căsătorie, în familia criticului literar Tudor Vianu, după o aspră experiență de supraviețuire în anii cei mai întunecați ai instaurării comunismului, Petre Alexandrescu a reușit să conserve în viața și activitatea sa idealurile intelectualității interbelice românești prin refugiul într-o profesie a cărei vocație către umanism și universalitate comunismul nu a putut să o sufoce niciodată total: arheologia clasică, aplecată asupra studierii culturii materiale greco-romane. Ba mai mult decât atât, în pofida nenumăratelor piedici care s-au așternut în drumul său spre desăvârșire profesională (de exemplu, în 1975 i se refuză de către autoritățile române viza pentru America, unde obținuse o bursă de trei luni la Institutul de Studii Avansate de la Princeton) și a deciziei sale de a nu rămâne în Germania Federală atunci când i s-a oferit oportunitatea, a reușit să exceleze în studiul ceramicii antice grecești și al arheologiei coloniale grecești, mai ales prin studiile sale asupra materialului arheologic de la cetatea Histria. Este drept că în niciunul dintre cele două mari ramuri nu a ajuns la nivelul autorităților mondiale incontestabile, precum John Beazley, Robert M. Cook ori Ernst Langlotz, dar, notabil pentru acele vremuri, a reușit să se plaseze în imediata lor apropiere și să fie acceptat în cercul lor exclusivist.
Este marele merit al volumului de corespondență amintit mai sus, proaspăt ieșit de sub tipar într-o ediție pe care am avut șansa să o îngrijesc alături de fiul său, filologul și istoricul ideilor Vlad Alexandrescu, cu sprijinul Mariei Alexandrescu-Vianu și al lui Iulian Bîrzescu, de a atesta fără dubiu capacitatea formidabilă a lui Petre Alexandrescu de a menține unele ramuri ale arheologiei clasice românești la cele mai înalte standarde și de a ajunge și de a se menține el însuși între cei mai buni, deși perspectivele obiective păreau să interzică asemenea rezultat. Mai mult decât atât, cele 676 de epistole în limbile română, franceză, engleză, germană și rusă din perioada 1955-1978, păstrate în arhiva familiei, dar și la unii dintre corespondenții săi din afara țării, au marele dar de a da măsura amplitudinii eforturilor întreprinse și a neîncetatei arderi interioare pentru obținerea acestui rezultat. Speranța, entuziasmul, deznădejdea, mânia, dezgustul, dorința, îndârjirea se îmbină în plămada sufletească ce îl poartă înainte pe Petre Alexandrescu în devenirea sa. Exprimate direct, savuros, în scrisorile adresate în special soției sale Maria Alexandrescu Vianu, dar și cumnatului Ion Vianu ori magistrului Dionisie M. Pippidi, ori perceptibile în subtextul mesajelor trimise confraților din țară și de peste hotare, aceste trăiri pe care doar corespondența le poate surprinde, completează de o manieră fericită informațiile prezentate cu ceva mai multă detașare la distanța câtorva decenii în memoriile publicate de asemenea recent (Petre Alexandrescu, Continentul scufundat. Conversaţii despre trecut, ed. şi note Vl. Alexandrescu, Iaşi, 2022.)
Ca orice volum de corespondență, și acesta oferă cititorului său răbdător, care nu se deznădăjduiește în fața temei principale a scrisorilor, ci dimpotrivă, vede în aceasta doar trunchiul viguros din care răsar mlădițe dintre cele mai diverse și mai vii, numeroase ferestre alternative de lectură.
Se perindă rând pe rând prin fața noastră, în decupajele pe care ni le oferă Petre Alexandrescu, o Moscovă uriașă, apăsătoare, dar captivantă, un Paris cochet și strălucitor, o Mediterană feerică, fie că este văzută din sudul Italiei ori de pe Riviera Franceză, o Germanie așezată, molcomă, părăsită de spiritul năvalnic al secolelor XVIII și XIX. Un loc aparte îl deține Histria, cu vraja sa născută din îmbrățișarea cu care natura cuprinde și însuflețește ruinele antice.
Transpar episodic evenimente naturale și politice de mare intensitate, ca invadarea Cehoslovaciei și revoltele studențești din Franța din 1968, inundațiile din 1970 și cutremurul din 1977 din România. În rețelele epistolare ale savanților, asemenea perturbări ale cotidianului nu au cum să lipsească cu desăvârșire, fie chiar și atunci când mesajele se strecoară pe sub Cortina de Fier. Cotidianul, măruntul, se alătură însă științei și marilor noutăți pe aceste fire ce leagă și colțurile cele mai îndepărtate ale Europei: urări mai formale sau mai puternic trăite de sărbători, solicitări pentru ochelari de calitate superioară din Germania ori abonări la reviste pentru copii din Franța, radiografii medicale, ba chiar și jocuri de tipul „scrisori în lanț”.
Se detașează net și sentimentele cele mai intime, îndreptate către cei dragi: iubirea pentru soție și pentru fiu, afecțiunea respectuoasă pentru socrul Tudor Vianu și rudele materne mai îndepărtate din Moldova, prietenia caldă pentru cumnatul Ion Vianu, jinduiala cuminte după tihna plăcută a refugiului de la Zamora.
În definitiv, ce poate face mai bine un volum de corespondență decât să reconstituie caleidoscopic destinul unui om, în contextul istoric al existenței sale, și să-l ofere spre analiză și meditație semenilor săi?
