Vălul întunecat al tristeții

Critic literar profesionist, cu substanțiale eseuri, studii și articole publicate, Dorica Boltașu debutează în proză cu un volum remarcabil. Infuzată de definitiv de tema atât de prolifică și de polimorfă a tristeții, feminitatea e la autoare cu adevărat un fundal ficțional de exploatat, iar nu un reper ideologic de program. E de precizat că avem o proză feminină de calitate, în ultima vreme, de la Gabriela Adameșteanu și Marta Petreu (am luat-o mai de departe) la Ana Maria Sandu și Lavinia Braniște, probabil că Dorica Boltașu poate fi inclusă și ea cu succes în această linie autohtonă bine reprezentată. Adaosul ei esențial este acest fir roșu al tristeții, constant, tensionat, dezlânat și reîmpletit convingător pe spații mici în câteva ipostaze recognoscibile (singurătatea, anxietatea, depresia, conștiința ratării, epuizarea, trauma abuzului, impulsul suicidal), corespunzătoare unor personaje și situații de viață contemporană.

Într-o dimineaă, devreme (Humanitas, București, 2023) adună 26 de povestiri scurte, distribuite în patru secțiuni distincte. Povestiri campestre și Povestiri urbane constituie zona de greutate a volumului, cu cele mai relevante dintre narațiuni. În ciuda aparențelor, geografia întâmplărilor nu e deloc definitivă (la țară și/sau la oraș), ca într-un bine direcționat studiu antropologic al sentimentelor, al situațiilor sau al caracterelor, dimpotrivă. Majoritatea personajelor trăiesc această dramă a cezurii existențiale, nevoite să administreze o memorie ambiguă și fracturată, să facă saltul între două sau trei vieți, să se readapteze unui loc diferit de cel din care au plecat sau în care s-au întors. E-adevărat, unele  povestiri anunță din titluri decupajul interior (Fuga, Desprindere, Fereastră spre altă lume, Trecutul, Zidul, Cântec târziu de dragoste și teamă), felul acesta concentrat de a fixa de la început ideea centrală e menit să sublinieze intenția tematică sub care s-a organizat întreg volumul. Străinătatea, satul sau orașul copilăriei, biroul, apartamentul, căminul studențesc, redacția de presă, pagina de jurnal intim, „înainte de” și „după 1990” sunt tot atâtea ocazii de a circumscrie un context potrivit al introspecției.

Încă din copilărie, Maria fuge din când în când inexplicabil de acasă și trebuie căutată de cei apropiați. Mioara trăiește cu teama că partenerul ei, mai mic ca vârstă, o va părăsi pentru una mai tânără și fără copii din alte relații. Claudia muncește din greu la sere în Italia cu soțul, moare de dorul copiilor lăsați acasă și se teme să admită că a fost abuzată de unul dintre angajați în baia comună. O fiică își îngrijește excesiv mama, împropiindu-i bătrânețea, boala și singurătatea. Eleonora e surprinsă de vestea că amantul ei mai în vârstă, medic însurat și fiu de foști nomenclaturiști, va pleca un timp îndelungat în Germania. Adina descoperă deodată în dosarele șefului ei, avocat cu clientelă selectă, că trecutul ei e legat de umbrele comunismului într-un fel neașteptat. O tânără e tot mai absentă și trebuie internată de partenerul ei de viață într-o secție de boli nervoase. O alta, la fel de apatică, are coșmaruri legate de satul natal, de casa părintească, de bunici și de morminte. Emilia vrea să intre în redacția unei reviste literare importante și se confruntă cu spectacolul dezolant al membrilor ei, iar o altă tânără vrea neapărat să candideze pe un post de cercetător la un institut literar, deși știe că va fi mai prost plătită și că probabil va strica aranjamente, pile și relații. Denisa și Miruna întâlnesc un personaj ciudat, un veșnic student ratat, pe care-l tot găzduiesc în camera lor strâmtă de cămin, în Grozăvești, înainte de a dispărea definitiv din peisaj. Într-un apartament din București, Aura și Andreea, foste colegă de cămin în Regie pe vremea studenției, așteaptă să dea marea lovitură care să le scoată din banalitate. Personajele Doricăi Boltașu suportă patologic rutina, solitudinea și convenționalul. Unele, mai „intelectuale”, analizează elaborat și-și notează impresiile într-o agendă secretă, altele vorbesc doar prin vocea bine strunită a  unui narator care e când obiectiv, când subiectiv, dar mereu atent la distanța bine controlată a perspectivei. Obiectele, gesturile și decorurile contribuie din plin la menținea intensității cu care vălul întunecat al tristeții acoperă deopotrivă realitatea și visul, ființele și obiectele, dorințele și neîmplinirile lor simptomatice. „Apoi vine tristețea”, notează în caietul ei unul dintre personaje, „dintr-o dată, fără să anunțe. În după-amiezile de noiembrie, decembrie. Se infiltrează treptat, treptat, lumina se șterge, se face rară, cenușie, apoi neagră…”. Altul, la fel de paradigmatic pentru tipologia volumului, reacționează ambiguu, marcând aceeași survenire subită a stărilor negative acaparatoare, la limita absurdului și a unui histrionism neintenționat. „Eleonora se opri, fără să înțeleagă la început, apoi începu să râdă zgomotos, ca de o glumă bună, așa cum nu mai râsese de ani buni, apoi un rictus îi îngheță dureros chipul”.

Consecventă cu intenția ei originară, Dorica Boltașu își păstrează demersul și-n celelalte secțiuni. A treia, Povestirile Adei, e o distopie miniaturală a unei feminități în derivă, iar ultima, Ela Gheorghidiu. Jurnal apocrif, e o scurtă replică diaristică dată cunoscutului roman despre cuplul Ela-Ștefan, un sclipitor răspuns cvasi-reparatoriu exact din perspectiva celei pe care naratorul camilpetrescian o dezavuase misogin.

Discret bovaric, concentrat, sensibil și subtil, Într-o dimineață, devreme e un volum care semnalează un debut în proză maturizat. Cu el, autoarea iese la rampă cu brio și pe terenul ficțiunii.

 

(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *