Am primit de la Petruț Cămui două cărți de poezie publicate recent: “astăzi nu este ziua de naștere a nimănui” (2018/editura Rafet) și “trei ani, poate mai mult, de obicei mai puțin” (2019/editura Caiete Silvane) și cum îl citesc pe Dan Petruț Cămui (cum semnează uneori) de câțiva ani buni de când ne-am întâlnit pe diverse site-uri literare și ce scria m-a surprins obligându-mă să-l urmăresc; “viața / m-a învățat că / nu ocaziile se răzbună / doar anumite momente irepetabile / nu veneai niciodată cu micile drame acasă / mă uitam la ceas înspăimântat că telefonul va suna / înainte să-mi curăț pantofii / că în rucsacul de școală epocile istorice se amestecau / cu / numerele naturale / și două-trei virgule despre care istoria literaturii nu se va sinchisi
ever” (ninsoarea în care nu cred)… am acum șansa să-l citesc pe hârtie ceea ce – fiind eu de modă veche – este extrem de important ca să-mi pot face o idee de ansamblu asupra poeziei pe care o apreciez și deseori îmi lipsește.
Se scrie multă poezie în ziua de azi, nu știu dacă se și citește în egală măsură ori se discută suficient despre ”starea poeziei” în această epocă vitezistă în care nimic nu mai pare să reziste timpului așa cum îl știam, l-am conceput, de fapt, solid, așezat și mai ales ritmic… dar vorba lui Eliade Rădulescu: “Scrieți, băiei, numai scrieți”, schimbările cu sau fără indiferența epocii se dovedesc a fi numai momente de slăbiciune și aia impusă pentru că poezia, – literatura, arta, în general – există și e vie, bine merci!
Petruț Cămui este unul dintre “băieții” aceștia pentru care poezia “răsare la fel de firesc ca o frunză pe un copac” cum zice Keats, nu pentru că trebuie ci pentru că ea, poezia, este o constantă vitală… așa ca o respirație emoțională căreia îi datorează norocul de a se dezvălui și, desigur, de a se detașa de sine:
“locuiesc într-un laborator, / nu se aude nimic, / pot să mă plimb cu mouse-ul, / să-mi fie teamă în vis / un urs descoperă lumea căutând / printre medicamente, / soarele roșu”(…) și mi se pare emblematic acest început de poem (cusături) invitație cu trimiteri multiple reale și subliminale în egală măsură, avertisment, poate chiar o alarmă subțire menită să tempereze surpriza asocierilor emoționale într-o comunicare căreia îi datorăm o potrivire aparte; o curiozitate pornită din intenție se amplifică trecând pragul înțelegerii întrând intr-un “laborator” în care instrumentația neobișnuită se cere descifrată.
Poet al epocii, al timpului pe care îl parcurge – nota biografică succintă și doar exactă ne spune că s-a născut în București la 18 februarie 1959 – Petruț Cămui ne îndeamnă decisiv către o gândire provocatoare construind un univers poetic personal, poezia lui marchează solid pașii fiecărei distanțe parcurse, pași dirijați de un consum temporal deloc neglijabil, ba chiar punctați cu intensitatea trăirii cu care i-a parcurs. Fie atunci–acolo – fie acum-aici se oferă deschideri neașteptate ivite dintr-un căuș al timpului din care poetul a învățat să fie și se destăinue frământat, chinuit de întrebări cărora nu le caută, de fapt, răspuns ci numai încearcă să le așeze în ordinea firească așa cum presupune să fi fost sau să fie și despre care află că e doar confuză:
“în fiecare scenă din viață /suntem naivi dacă ne închipuim destinul prieten, / fără cicatrici nu-l învingem, / receptiv la sugestii, Dumnezeu poruncește: / nu atingeți nimic!”( cusături)
Ca orice poet adevărat Cămui dă semn unei apropieri atente pentru că nimic nu pare a fi întâmplător o linie subliminală ori poate numai inconștientizată ghidează o călătorie supusă unui același joc în care trăirile și gândurile se interferează în așa măsură încât ce se întâmplă acum este condiționat de ce a fost. O călătorie complexă și individualistă poezia cu pași în istorie și cu privire acută în jur, viața având o conștiență valorică, ”toate-s vechi și nouă toate(…)” cum zice “Glossa” eminesciană și Cămui a învățăt lecția valorică, continuitatea fiind element fundamental chiar dacă aparența este fragmentar scenică și, desigur, în conjunctură omul se mișcă manevrat de ansamblu;
“după război, tata a gasit o bombă / americană -/ pacea atât de frumoasă – a luat-o cu ochii închiși / acasă, / i-au găsit mâinile arse.” (intrus)…
Și atunci dincolo de adevăr orice valoare e relativă.
Cele două volume au – așa cum de altfel anunță și titlurile – structura metaforică a unui dialog permanentizat de poet ca o descoperire obligatorie, viața fiind mereu răscolitor de complexă în simplitatea ei; astăzi nu este ziua de naștere a nimănui, mi se pare cartea unui început deloc nou și mai ales deloc neștiutor: “până m-am hotărât să nu fiu ca ceilalți, / am înțeles că moartea nu pune capăt iubirii, / iar privirea ta merită totul. / doctorul a refuzat pe motiv că nu face / operații pe / viu / îți trebuie un plămân. / nu m-am rugat, am stat și-am citit / despre apariția universului, / i-am zis: / să presupunem că aș fi o maimuță …” – așa cum “trei ani, poate mai mult, de obicei mai puțin” descifrează (cu greu?) fațetele multiple ale singurătății (poetice) cea în care intră și iese câte o fărâmă de trăire și cum este firesc iubirea și moartea își au locul preferențial fie că el vin realmente ori numai se strecoară imaginativ: ” trăim de parcă lumea ar fi / piatră scăpată de-un înger în mare, / ne bântuie spaima că deasupra nu se întâmplă nimic / și niciun cer dedesubt,(…) / iubirea / poate / reface distanța între viață și moarte,/ simt presiunea dinaintea cuvintelor / precum o cumpănă,” (…) (locuri care desfac)
Zice Ezra Pound “Poezia este un limbaj redus la esențele lui.” și atunci orice discuție ori aproximație asupra calităților poeziei ar fi incompletă, poate chiar aberantă dacă n-am înțelege că lecția interpretativă trece prin cuvântul a cărui apartenență rațională devine volatilă și nuanțarea pe care o numim metaforica nu ar fi stăpânită de condeiul scriitoricesc. Lecția lui Rilke este desigur primordială, poetul modern știe (știe?) că “o povestioară” zilnică poate fi doar un eventual “breaking news” dacă nu caută “esențele” cuvântului folosit; forma, aceasta ar fi “punctul pe i”, aș zice, aparența unei așezări anume așa ca expresia în interiorul căreia se ascund idei și stări să comunice, altfel pot fi insesizabile, poate chiar inexistente pentru “ochiul liber”:
“să facem ape / adu-mi proiectul setei, / sângele acestui pământ, / femeie trezită din somn / cu părul tăiat.”( țara pomisă)
Împreună, asociate în paginile cărților, poeziile lui Cămui ne vorbesc de un talent ieșit din comun, de o minte cutremurată de învățăturile lumii, dar mai ales, de o migăloasă analiză a forței ascunse în vorbele de care ne servim, dar cărora nu știu dacă le putem pătrunde înțelesurile – așa cum zice Pound ori le traduce TS Elliot: “Dar, desigur, numai cei ce au personalitate și emoții știu ce înseamnă să vrei să scapi de ele.”
