Programul cafenelei este de la unsprezece dimineața până la șase seara. Între ora două și ora trei toți angajații au pauză. Unii ies din cafenea. Eu cu Heinrich stăm să ne mâncăm sendvișul într-o cămăruță a angajaților. Mă simt ca în vestiarul fetelor în gimnaziu. Aveam o sală de sport uriașă și un vestiar cât o coajă de nucă, cu ușă care avea o gaură prin care băieții se uitau când ne schimbam pentru ora de sport. Un soi de peep-show rudimentar. Doar că în loc de lenjerie neagră din dantelă, se delectau cu chiloții noștri tetra și cu ciorapii din bumbac cu genunchii lăsați. Și cu câte un sân mai generos izbucnit dintr-un maiou alb. Probabil că arătam ca niște oi în staul, una peste cealaltă, căutând să ne schimbăm cât mai repede ca să nu ne umilească profesorul de sport. Apelativul „fetițî” mă scotea din sărite și știam că urma o ironie, una greu de suportat. Mă simțeam vinovată. Nu știam exact de ce. Dar butoanele mele erau apăsate. Copilul interior era strivit.
credit foto: Răzvan Lazăr
De câte ori povestesc, Heinrich zâmbește. La început am crezut că râde de mine și mă simțeam rănită. Apoi am realizat că e pură bunătate. Heinrich mă asculta. Puțini bărbați știu să asculte o femeie. Doar cei foarte puternici.
Zi cu soare. În pauză am rămas doar noi doi în cămăruța angajaților.
- Zi-mi de Arnele.
- Ce să-ți zic?
- Are sâni frumoși?
- Hm.
- Adică?
- Uite, nu m-am gândit la asta. Frumoși, nefrumoși. Nu contează, nu e fotomodel. O admir că strânge fonduri pentru femeile abuzate. Se mai ocupă și cu adopția de pisici. Aș putea zice că e foarte bună la charity.
- Ce face exact?
- Postează pe instagram story-uri cu diverse chestii.
- A…
- Ce voiai să zici?
- Sincer? Voiam să judec toată treaba asta, mi se pare o ipocrizie. Mai ales când nu are altă meserie.
- Are. Arnele e medic alergolog.
Se spune că tăcerea e de aur. ESTE.
- Îmi cer scuze, nu am vrut să insinuez nimic.
- Stai liniștită, nu mă supăr.
- Poate că Arnele s-ar fi supărat.
- Poate. Dar i-ar fi trecut repede.
Mușc tacticoasă din sendviș, cu o atenție aș putea spune științifică. Aș fi făcut orice să dau undo sau delete la vorbele mele de dinainte. Poate că într-un viitor apropiat inteligența artificială o să facă și asta. Mă simt condamnată de vorbele mele. Cu Heinrich parcă e altfel. Când avem o discuție pe muchie de cuțit, în loc să simt că i-am pierdut simpatia, observ că am mai urcat o treaptă. Nu știu cum face asta. Devenim și mai intimi. El poate cuprinde și înțelege totul, simt că mă ține în brațe fără s-o facă. Veronica ar trebui să mă înțeleagă. Am fost crescută fără tată și încerc din răsputeri să trăiesc normal.
- Ce-i aia normal? se miră Heinrich mușcând cu poftă din sendviș.
- Să pot să am relații normale cu oamenii.
- Și nu ai?
- Ăăă, uite, cu tine acum pot vorbi, cu alții nu. Plus că am hotărât să nu am copii. Nu vreau să-i aduc într-o lume plină de războaie, poluare, crize financiare.
- Păi și ăia din antichitate ce să mai zică? Dacă gândeau ca tine, nu mai haleam eu acum sendvișul ăsta vegan într-o cameră lângă o fată așa drăguță.
- Arnele e blondă?
- E brunetă.
- O suedeză brunetă?
- Ce-are? Poate se vopsește, nu-i treaba mea.
- Dar treaba ta care e?
- Acum?
Pauza s-a terminat. A sosit azi cu un curier, noul V60 special comandat de cafenea de la Hario. Abia aștept să prepar la el prima cafea. Are pâlnia din sticlă subțire. Eu am rugat ca filtrele să fie din hârtie albă, un alb ca zăpada. Ador când începe să se coloreze de la pudra de cafea ce se umezește și de la pasta moale care se scurge încet, în diagonale fin răsucite, ca într-o cochilie. Un ibric-fierbător picură încet apa care nu e clocotită. Filtrul alb și primitor își desface încet fibra. Hârtia uscată arată ca pielea perfect machiată a gheișelor care se duc la întâlnire într-o casă de ceai. Pe drum, chipul tapetat cu alb mat în pastă groasă, culege din aer aburi, mirosuri, impurități, în așa fel încât cea care a plecat de acasă să nu mai fie cea care a ajuns la locul plăcerilor. Transformarea e abia perceptibilă. Așa e cafeaua V60. De la Heinrich am învățat cea mai bună tehnică de turnare a apei în conul fin, ca o golire a energiei masculine.
Pe seară m-a sunat mătușa Sara. Mi-a zis că emanciparea e moștenire de la stră-străbunica, cea care a refuzat să se căsătorească cu un bărbat bogat dar urât. Oare ce criterii de frumusețe o fi avut femeia asta? Ce funcționa pe vremea ei, nu funcționează la noi. Saga de familie, râde Sara. Saga, pe naiba!
Nu știu cine sunt. Uneori am senzația că știu. Spre exemplu, sunt barista. Apoi vine un gând care-mi dărâmă toată construcția identității mele. Sunt poetă. Scriu pentru mine poeme bine ascunse în proza zilelor și în spuma cafelelor preparate. Veronica m-a născut suceveancă și a avut dorința să învăț ca să ajung și eu cineva. Suceveancă, barista, poetă. Și fiecare etapă a început cu combustia aflării adevăratei mele naturi și misiuni. Ce-o să mai vină la 35 de ani, la 50, 60, 70? Femeie. Sunt femeie. Femeie deseori neliniștită, cu corp din hârtie ca filtrul pătat de la cafetiera V60. Am fost și eu odată albă ca foaia de orez. Heinrich mă aseamănă, în serile noastre, cu zăpada din Suedia, frământată de copitele cailor de tracțiune și netezită de tălpicile săniilor. În alte nopți, în cele mai reci, la lumina lunii pline, singură și neobservată, strălucesc amețitor.
Nimeni în preajmă.
