Pauza de aer curat şi mănăstirea 8-16

Sfântul Benedict a creat minunea de înțelepciune creștină și organizare umană care este mǎnăstirea benedictină. Propun mai jos să vedem cum putem privi astăzi timpul unei zile din perspectiva cunoscutei formule benedictine Ora et labora.
Benedictinii au o regulǎ a celor opt ore – opt ore de muncă (cel mai des muncă la câmp), opt ore de rugăciune și opt ore de somn. Or, unul dintre principiile organizării timpului din vremurile noastre e asemănător: opt ore de muncă, opt ore de odihnă activă – relaxare, opt ore de somn. Aparent, călugării se roagă în timp ce noi avem nevoie de relaxare. Sigur, nu vreau să spun că un tată de familie care vine de la serviciu ar trebui să se cufunde în rugăciune. Ipoteza mea, pe care nu pot decât să o prezint pe scurt aici, e alta: nu cumva omul are în ființa sa o nevoie de transcendență care se reflectă până și în modul în care face pauze? Și nu cumva o pauzǎ adevărată ar trebui să fie nu doar o relaxare, ci și ridicarea ochilor spre cer?
Despre pauze e vorba atunci când vorbim azi despre odihnă activă. Pauzele sunt un subiect important, pentru că multe lucruri bune sau mai puțin bune decurg din modul în care sunt ele făcute. Dar pauzele sunt și o dovadă a faptului că omul nu poate sta cu mintea lipită de hârtii, de cifre, de obiecte, ci are nevoie „să-și ridice ochii spre altceva”.
Să observăm că există un al treilea element ce trebuie luat în calcul astăzi, în plus de rugăciune și odihnǎ activă, și anume excitantele și dependențele. Acestea sunt o formă de pauză, dar și o dovadă că, pentru cele opt ore de „altceva decât muncă”, omul caută de fapt mai mult decât o simplă relaxare. Ani de zile, am fumat (tabac) și mai beau cafele, uneori mai mult de două pe zi. Am observat, în timp, că cei care fumeazǎ mai mult de un pachet pe zi o fac la începutul sau la sfârșitul unei activități importante. Înainte de un curs sau după o ședință. Dacă ne gândim bine, și benedictinii se roagă câteva minute, atunci când sună clopotul pentru o nouă activitate.
Desigur, e normal să simțim nevoia de a ne gândi la altceva. Ba chiar sunt oameni care treceau de la o muncă la alta, și asta era relaxarea lor, cum a fost George Enescu, care nu făcea pauze, ci doar schimba tipul de activitate. Dar, indiferent cǎ ieșim ȋn pauzǎ pentru a fuma sau doar pentru a ne plimba pe terasǎ, nu cumva pauza este o nevoie fireascǎ și am avea nevoie de pauze chiar dacă nu am fi obosiți? Sau, invers, oare chiar suntem obosiți atunci când cerem a zecea țigară între etapele scrierii unui proiect? Nu cumva „oboseala” care cere o „mică pauză” e de fapt o nevoie umană mai profundă – nevoia de a ne ridica ochii spre cer?
În ce mă privește, de fiecare dată când spun o rugăciune în haosul zilei, nu doar că mă liniștesc, dar regăsesc imaginea de ansamblu a zilei și lucrurile pe care le uitasem. Unii vor spune că e o invocație care mă calmează. Dar eu simt mai mult decât o calmare, simt o revenire la faptul că Dumnezeu lucrează pentru mine și prin mine, o revenire la ordinea interioară a vieții mele sub clopotnița înaltă a credinței în Dumnezeu.
Nu vreau nici să prezint rugăciunea ca simplu mijloc de a fi mai eficient sau de a te vindeca de probleme. Vreau să spun că, dacă avem nevoie de Dumnezeu, iar „inima noastrǎ nu e liniștită până când nu se odihnește în El” (sfântul Augustin), înseamnă că există chiar și o nevoie concretă de transcendența lui Dumnezeu. Această nevoie nu e satisfăcută doar de ziua luminoasă în care am fost botezați, nici de slujba de duminică dimineața. Dacă o trecem cu vederea prea mult timp, începe spirala nemulțumirii interioare. Iar un om nu obosește doar pentru că muncește, ci și pentru că muncește nemulțumit ȋn sinea lui.
Pe de altă parte, situația noastră actuală e gravă: sociologi importanții (Sennett, Bauman, Giddens, Beck) vorbesc despre efectele negative ale globalizării, care șterge rutina, obiceiurile, ritualurile. Trăim într-o lume în dezintegrare, din punct de vedere al agendei unei zile, o lume ȋn care lucrurile se schimbă mult prea repede pentru puterea omului de a rezista schimbǎrii. Astfel că, dacă benedictinii au defrișat pădurile și au pus în ordine sălbăticia de după năvălirea barbarilor, noi astăzi avem de „defrișat” haosul de după năvălirea nebunească a globalizării. Benedictinii au încreștinat spațiul (prin stabilitatea mǎnăstirii), noi trebuie să încreștinăm timpul.
În plus, pentru destui oameni, singurul lucru care mai este cu adevărat al lor sunt tocmai pauzele. Tocmai de aceea, am putea să folosim măcar o parte din pauze și să ȋncepem să dăm un sens spiritual zilei nu doar dimineaţa sau seara, ci și în restul timpului. Avem soluții simple: o lectură, un citat care ne place, un moment de tăcere. Chiar şi a opri şi reporni telefonul din când în când poate fi un ritual folositor şi calmant, pentru unii sau alţii care stau prea mult cu mintea în reţele tehnologice.
Sfântul Benedict ne-a arătat că secretul organizării muncii rezidă tocmai în integrarea muncii într-un cadru sacru și racordarea ei la timpul lui Dumnezeu. Ei bine, dacă nu mai vedem turlele bisericii pe fereastra biroului, putem foarte bine să le punem pe agenda personală și sǎ ȋncepem să scoatem din barbarie, prin revenirea la spirit şi la meditaţia în tăcere, mica parcelă de Europa care este timpul personal de muncă de la 8 la 16. Mintea nu are nevoie de multă meditaţie, dar de o meditaţie de calitate. La fel ca o cafea care nu ţine mult dar durează apoi destul ca efect, e suficient să ştim că o vom bea sau că am băut-o. Să ştim că putem respira un alt aer, măcar o gură sau două din când în când, pentru ca restul zilei să înotăm mult mai relaxaţi prin curenţii modernităţii lichide.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *