Despre incomensurabilitatea erorii și decandenței umane

Despre sine fiecare își face cele mai bune și frumoase păreri, uitând că „părere” e un fals sinonim pentru „opinie” sau „idee”. Înțelesul său profund și indiscutabil fiind, de fapt, acela de aparență, iluzie. Ceva care „ți se pare” e fantasmă optică, înțelegere pripită, comentar factice, judecată stopată prematur, logică strâmbă, decizie proastă, act damnat. Așadar: autoînșelare. Cu toate astea, tot ceea ce omului superficial „i se pare” îi și trece drept convingere, încredințare, certitudine, identitate a eului. Pe scara conștiinței „firești” cam pe fiecare fuscel scrie eroare.

Cea mai mare greșeală e să crezi că cel care ești chiar acum, în circumstanța de față, ești cel „etern”, profund, neschimbabil, cel și de ieri și de mâine. Deținerea unei asemenea încrederi (în sine) e nu numai imaturitate, înfumurare, ci aproape o garanție a viitoarelor surprize negative, a neplăcerii de-a te lovi tot mai mult de un alterego (ori chiar mai multe), de a te regăsi cu-totul-altceva, drept altceva/altcineva, posesor de un sine înfiorător de deschis față de fețe-fețe, față de erori și orori.

Nu e negreșit necesar să treci prin stazele maxim critice ale războiului, foametei, rătăcirii. Uneori ajunge să vezi cât de ușor îți sare țandăra, cât de rapid te superi pentr-un fleac, cât de agresiv poți deveni când ți se calcă (ori așa ți se pare) pe-o bătăturică… chiar de nu știai niciodată că vei fi avut așa ceva, căci te-a luat prin surprindere gluma sau gafa cuiva, tu exagerând-o ipohondric. Sau cât de barbară îți poate fi reactivitatea, impulsul, dorul, gândul și planul vindicativ. E banal, știe oricine, că răutatea omului n-are granițe. Dar o recunoaștem țintind numai spre alții, privind doar înspre altcineva. Însă cât de sigur poți fi că nu-ți aparține și ție? Cât de sigur poți fi că, la o adică, nu poți deveni chiar tu criminal?

Experți în necunoașterea de sine, maeștri ai ignorării adevărurilor despre propriul eu, adormiți în autocontemplare elogioasă, cerșind laude (ori de nu, lăudându-ne, până la ridicol sau indecență, singuri), ajungem târziu să ne dăm seama că n-avem din și despre ideal decât vorbe. Informații, citate sau expresii repetate drept ban calp colectiv, politețuri, ipocrizii. Ba chiar fraze de vicleșug, lingușiri de sedus, profitat, șterpelit, obținut chestii. Știe oricine: ura e mult mai profundă, irepresibilă și fără margini decât iubirea (fragilă și condiționată întotdeauna), răutatea ni-i mult mai energică decât duhul bun, blând, sfânt.

Am lovit, lovim și vom lovi (sau cel puțin am fi lovit, am lovi și sperăm să ne apară ocazia) oricând ne-am simțit ofensați, oricând am crezut că legea sau dreptatea ar fi trebuit să fie de partea noastră, oricând avem impresia sau credem că suntem îndeptățiți să facem treaba vreunei poliții pe moment absentă. Răzbunarea e cea mai cumplită și parșivă agresiune, deoarece nu alungă depresia unei pierderi nedrepte pe cât de mult adâncește violența, cruzimea și moartea care urmează după propria replică. Nu prevede și nu anulează deloc explozia, urmată de implozie, vid, eșec, a durității cu care ne-am lovit sau ucis singuri. Violența produsă altcuiva te omoară fără să prevezi, e suicid involuntar, implicit.

Nu există război sfânt. Și de-o parte și de multe alte părți există sume mari de orori. Dezumanizarea participanților direcți e fără de margini, bătând orice imaginații. Abuzurile și aberațiile cele mai bestiale făcându-și cuib, casă, palat, fortăreață. Pe moment vei simți doar euforie, bețiile nebuniei. Un orgasm urmat imparabil de o mare deșertăciune, de afundarea pe drumul inconturnabil al întunericimilor.

Acum, iată, războiul e mai aproape ca niciodată de fiecare din noi. Pe moment ne comportăm incomparabil de frumos, sărind în ajutorul refugiaților, alinându-le spaima, disperarea, durerea abandonării rudelor, caselor, prietenilor, averilor, patriei. În timpul Revoluției din ‘89 ne-am îmbătat toți de euforia participării la gigantica transformare a țării, ne-am bucurat de victoria eliberărilor și libertăților necomuniste, uitând repede cât de națională și cu sânge rece a fost și criminala contrarevoluție sau cel puțin diversiunea de până la împușcarea ceaușeștilor. Ne-am asumat eroii de-atunci cu recunoștință și bucurie, pardonând sau cel puțin renunțând la pedepsirea vinovaților. Ceva îngrozitor am avut și în martie ‘90, la Târgu Mureș, apoi în seriile mineriadelor. Dar tot n-am priceput că semenul, ruda noastră de sânge, vecinul sau neam de neamul nostru (fie el etnic, interetnic, național) poate fi, extraordinar de ușor, determinat să ia barda, bâta, piatra, custura sau revolverul, nepregetând a face moarte de om. Când „se dă liber” la bestialitate, suntem foarte mari bestii.

În vecinătate am avut războaiele yugoslave. Mulți români au ținut cu sârbii, unii făcând bișniță transfrontalieră, înjurându-i pe americani. Alții, încredințați că numai prin intervenție străină se pot curma ostilitățile, i-au slăvit pe aceștia din urmă. Iar când am aflat toți despre ticăloșeniile și masacrele comise de către fiecare beligerant naționalist, în fiece țară aflată-n conflict, nu ne-a impresionat foarte tare, nu prea ne-a afectat mental și emoțional. Ori poate doar un picuț, pentr-o clipă. După care ne-am concentrat instant, egofil, asupra necazurilor și parvenirilor noastre.

Acum, însă, iată că tornada războiului e mult mai aproape. Încă ne privește doar peste umăr, curând, drept în ochi.

Deștepți, mulți dragi de concetățeni se îngrămădesc să-și facă iute pașaport nou. Probabil plănuind să se ușchească anticipat. E dreptul lor. Măcar sunt oameni ca mine și ca dumneata. Poate rude, părinți, frați-surori și copii de-ai noștri. Nu ca mai toți parlamentarii de-acum vreo 15-20 de ani, pe care i-a prins presa că, pe șest, pe tăcute, aranjaseră cu armata să-și mai tragă fiecare de-o tresă-două, de-o stea-două-trei în plus, fie pe epoleții de acoperiți speciali, fie doar pe umerașul de rezerviști, doar ca să fie-acolo, pentru orice ocazie, în caz de eventuală mobilizare, stres, revoluție ori război. S-a râs un pic de ei, li s-a bătut obrazul c-un deget, s-o fi-njurat un pic, și duși au fost. În lunile anului trecut precis s-a-ntâmplat iarăși așa ceva, toți civilii suspuși asigurându-și/rezervându-și posturi militare superioare, de refugiu, de relaș călduț ori de ordine și comandă, așadar la adăpost de „orice eventualitate” și în pofida desăvârșitei lor ignoranțe într-ale urgențelor, necesităților, primului ajutor, organizării, comenzii, luptei armate, răzbelului. Ce să mai zici?… Slavă acestor oportuniști, căci ei vor fi cei care, supraviețuind peste noi prostimea, vor duce mai departe specia umană, așa târșâit și-ngrămădit cum îi va duce tărtăcuța.

Că tot e modă veche, pe plan național, să se-ngrămădească toți păturicii politichiei și intelighenției, în genunchi dând din coate, la coada diplomelor academice și-a medaliilor prezidențiale, de-acum va ploua cu galoane și epoleți prin toate instituțiile așazis civile, discret dar dens ca limbile-nroșite pe creștete la rusalii. Din toți aceștia va supraviețui armaghedonului măcar o gloată două. Despre mutilările fizice și biologice care urmează iradierii atomice se știe, dar nu prea și despre degenerescențele iremediabile ale creierului și psihicului, nici despre spulberarea oricărei morale, ca atare și-n consecință urmând a participa și prafo-pulberea respectivilor „ai noștri”, cu lestul lor de idiom bâlbâit, la măcelul dintre viitorii sapienși și verișanii neanderthali. Ca atare și-n consecință, pe viitoarea planetă a maimuțelor cu față umană contribuind și ai noștri la facerea unui idiot pământ nou și-a unui primitiv cer nou, cum scrie-n profeție, grotesc ierusalim văzut de-o babă vangă sau chiar de-un nostradam.

Revenind la problema, încă nepusă, a pregătirii pentru integrarea (psihologică/sufletească) în traumă și degenerescență… mă mulțumesc pentru moment doar cu enunțarea-i. În rest, îi las pe ceilalți, oricum majoritatea, să se alinieze/grupeze și bulucească la asmuțiri către „lupta cea mare și dreaptă”, la proslăvit vitejia, dar mai ales eroismul. Un detaliu interesant: când va fi să fie (de va fi), remarcați că pe marginile trotuarelor vor fi de văzut aceiași tinerei plini doar de hormoni în creieri, ca și bătrâni și bătrâne necombatante, urlând sloganurile cele mai patriotice și războinice cu putință. Deja populația începând a prinde bine „unul și-același glas în cuget și simțiri”. Deci, cam peste tot se va cânta, la incredibil unison, vacarmul sacadat al aceleiași chemări la arme crude, nemilostive și-atotdistrugătoare. În vreme ce vlăjganii și bărbații în toată firea, siliți de legea marțială, vor mărșălui spre ceeace pentru ei înșiși va însemna moarte, spaimă și durere și absolut nimic altceva. (Desigur, pentru supraviețuitori: poezia și religia sângelui vărsat generos „pentru noi”, protejând și mântuind mistic în ciuda oricâtor lacrimi.)

De nu se va termina repede, așa cum ne imaginăm noi c-ar fi mai bine, războiul acesta precis va continua. Mari șanse: prinzându-ne și pe noi, obligându-ne să devenim războinici. Căci bine știm: pacifiștii n-au avut niciodată sorți de izbândă. Când armele zdrăngăne/explodează iar militarii iau toate deciziile, cultură, religie și civilizație revin la zero, măcelul e certitudine.

Atunci, așadar, fi-vom cu toții soldați. Care carne de tanc, care supraviețuitori mutilați, care eroi, dacă vreți, martiri chiar. Cu câteva zeci de mii de euro (de exemplu, căci se zicea cândva c-atâta dădeau rușii per bucată de-oștean mort, mai ales că puține cadavre vor mai putea fi recuperate din asemenea și ulterioare explozii), atunci când ne va veni rândul soțiile sau mamele noastre își vor cumpăra două-trei coșuri de alimente și boabe de iod, bune de supraviețuit împreună cu copilașii-n buncăr preț de-un pumn de zile sau nopți.

Puteți lua glosele de mai sus drept literatură. Tot-aia fiind, din moment ce, pricepând (ceva/altceva) sau nu, nimeni nu poate prevesti povara sau infernul traumelor care vor urma pentru viitor, pentru supraviețuitori, pentru rușinea de-a o lua de la Capăt. Sens în care zeci și zeci de cărți și de filme apocaliptice au ilustrat (deci vorbit) deja, fără să le ia nimeni în seamă. Chit că ele rămâneau în limitele posibilului și verosimilului absolut, deci ne-ar fi putut pregăti, mental și emoțional totodată, de-am fi știut cu-adevărat că istoria nu-i trecută, că prezentul e antreu sau prolog pentru un viitor după exact același chip și asemănare a caracterului și faptelor omului/omenirii dintotdeauna, din orice cândva.