„Mihai Buzea” a ajuns un avatar: el e protagonistul câtorva romane, în care e ficționalizată experiența multiplă de expat a unui autor omonim. Nu sunt ascunse deloc nici sursele de inspirație (cele mai multe dintre ele autobiografice), nici tușele metaficționale (mai mereu textele își dezvăluie ostentativ intențiile de alcătuire, cu tot cu eventuala comandă editorială), nici refererințele identificabile temporal și spațial. Proza lui Mihai Buzea a devenit, în acest sens, o imensă hartă a rătăcirilor prin lume, din Europa până-n Asia Centrală și Africa, astfel încât și Gastarbeiter (2017), și Jimmy (2018), și Recrutorii (2019), și Paralel (2021) par variante ale aceluiași roman, cu ceva schimbări de geografie literară, de portret personal și de evenimente la firul ierbii.
Ultimul său roman duce tematica ofertantă a emigrației/imigrației la un alt nivel. Frunza (Polirom, 2022) e în același timp o proză convențională, cu o remarcabilă bogăție de personaje, dialoguri, întâmplări și decoruri, dar și o arhivă de mărturii despre experiența plecării din, respectiv rămânerii în România, înainte și după 1990. Un grup de șase prieteni, băieți și fete, doi rămași în țară după experiența exilului postdecembrist, restul – aruncați în varii colțuri ale lumii, hotărăsc, cu ocazia pandemiei, să se întâlnească periodic pe zoom, ca să depene amintiri (fuseseră în copilărie și adolescență vecini de cartier în Bercenii bucureșteni). Trecuți de patruzeci, cu familii, joburi stabile, adrese clare, copii și, implicit, cu o mulțime de lucruri de povestit, cei șase evocă savuros atât viața între blocurile capitalei din ultimele două decenii cumuniste, cât și aventura imprevizibilă a exilului. Unul dintre ei, același Mihai Buzea din romanele precedente (naratorul e, din acest punct de vedere, autor, personaj, martor și antologator) stochează poveștile în fișiere word sau audio, cu gândul să le adune într-o viitoare carte despre ei, despre România anilor 1970-1990, despre ce înseamnă să te confrunți cu tine, cel de altădată, cu alteritatea și cu uriașa ei capacitate de a-ți dărâma visurile și prejudecățile. Pe toți îi unește o copilărie comună, legată indisolubil de un joc urban pe echipe, proiectat cu creta pe asfalt („frunza”), și o rețea încurcată de relații afective și erotice, uneori prelungită în cercul părinților, al vecinilor de scară și al cunoștințelor mai îndepărtate.
Dificultățile adaptării în Israel, Belgia, Suedia, SUA, Franța, Japonia, Austria sau Germania dezvăluie povești tragi-comice , căci toți care pleacă „afară”, într-un fel sau altul, o fac cu tot cu obsesiile tipice esticilor scăpați dintr-un regim totalitar. Fiecare dintre personaje are propria sa raportare la „afară”, fiecare a vrut să se îmbogățească sau să se căsătorească „bine”, unele au eșuat lamentabil și s-au întors acasă, altele par a fi dat cumva lovitura și a fi rămas „dincolo”, altele au făcut-o mai degrabă dintr-o veche inerție a plecării. Dar indiferent de statutul lor, cu toții au păstrat în bagajul memorial timpul fast al camaraderiei „frunzarilor de Berceni”, un timp care surprinde delicat și etapele dure ale maturizării, începută încă sub comunism, și nostalgia catifelată a deziluzionării, odată cu alternativa libertății. Nu există o teză unică nici despre ce și cum a fost, nici despre imperativul plecării sau al rămânerii. Cei șase se contrazic și se completează mereu, fiecare nouă mărturie pusă la dispoziție aduce alte și alte opinii, poziționări și reconfigurări, uneori până la tensionare și ruptură. Exact din asta rezultă valoarea romanului-arhivă al lui Mihai Buzea, el nu dă soluții, nu catehizează, nu susține lecții, doar colează în jurul temei situații, destine, drame. Dilema din celebrul film al lui Corneliu Porumboiu („a fost sau n-a fost”), de altfel, e repetată mereu ca o mantră a „frunzarilor” care, cândva, au jucat aceleași jocuri, au ascultat aceleași muzici, s-au îndrăgostit și s-au distrat identic, au trecut prin același tip de serviciu militar și prin același regim școlar sau studențesc, s-au temut de aceeași Securitate. Și mai ales toți au visat la fel în legătură cu ce e dincolo de paradisul colorat al Bercenilor, într-o Românie închisă din aproape toate punctele de vedere. Spune unul dintre personaje. „Pentru mine acei ani au fost cei mai buni ani din România, într-un fel, că încă nu începuseră nenorocirile, iar noi eram mici și ne jucam toată ziua prin fața blocului, puneam păturile pe iarbă când era vreme frumoasă sau ne jucam în scară serile și pe ploaie sau eram ba eu la Matilda acasă, ba ea era la mine… Vremurile astea de care zic erau mult înainte de Frunza, dacă stau acum să mă gândesc!”. Iar altul, un pic mai patetic, după experiența lui „afară”: „Păi unde găsesc eu prieteni cu care să plec la trei dimineața spre Vama Veche, ca să prindem răsăritul pe Bolero-ul lui Ravel? Unde mai mai merg eu la Biserica Neagră din Brașov ca să-mi îmbrățișez copacul, așa cum fac în fiecare an, copacul cel mare, sigur îl știți, ăla foarte îmbrățișabil, e acolo, în partea stângă cum te uiți la biserică dinspre piață? Unde mai mănânc iarna ciorbă de fasole cu afumătură și ceapă roșie în coajă de pâine, ca la Bran? Unde mai merg eu la concert cu maestrul Nistor, la Fabrica? În ce țară de pe lumea asta pot eu să îl trag noaptea pe un polițist de mustață și pe el să-l bușească râsul, fără să primesc amendă sau să ajung la secție? În ce loc au mai existat spectacole Divertis, pe care să le vezi cocoțat pe gardurile de ciment ale Teatrului de Vară din Costinești? Unde, Doamne, iartă-mă, unde pe lumea asta îl suni pe ditai rockstarul Chirilă la 5 dimineața, iar el îți răspunde și stă de vorbă cu tine, până când nu te mai poți abține și ajungi să-l întrebi dacă vine la o șaorma cu de toate? […] Am bătut Europa în lung și-n lat, am ajuns la Ela, în Israel. Îmi place să descopăr spiritul altor popoare. La fel de mult îmi place să văd locurile lor încărcate de istorie, îmi place să cutreier, îmi place mult de tot. Dar și mai mult îmi place să mă întorc la mine. […] Aici e libertatea, aici e iubirea, aici e familia, aici sunt locurile, aici a cerul, aici sunt stelele, aici e poezia.”
Pseudo-eșecul întâlnirii finale față către față din Casablanca, după îndelungi discutate acorduri pe internet, e doar expresia ambiguității generale de până atunci. Nici plecarea din, nici rămânerea în România nu le-a rezolvat pe toate. Romanul „frunzarilor din Berceni” e doar arhiva testimonială a unor frânturi de destine, nu radiografia precisă a unor succese sau abandonări. Ceea ce contează e povestea, doar ea e demnă de citit-ascultat, tristă sau veselă, așa cum a fost. Cu umor debordant, cu surprinzătoare aventuri existențiale și varii răsturnări de situații, romanul lui Mihai Buzea exact asta face, povestește cu aplomb. Și cred că e de ajuns pentru o reușită literară.
(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)
