Prea puțin cunoscută la noi, în pofida valorii și a multiplelor sale întrebuințări, legea constructală constituie obiectul demonstrației recentului volum Fizica vieții. Evoluția pretutindeni, de Adrian Bejan (Editura Humanitas, 2020). Determinismul ei termodinamic, mai degrabă holistic și optimist-predictiv decât reducționist sau fractalic-descriptiv, se manifestă în răspărul biomimetismului și a fatalismului entropic și aspiră la universalitate. Mai departe de Clausius și Carnot, i-am putea recunoaște filiații în observațiile newtoniene asupra curgerii fluidelor, în doctrina aristotelică a mișcării, dar și în măruntaiele măcinate de combustia eternă ale physis-ului heraclitic.
Profesorul Bejan reduce diversitatea naturii și progresul antropic la schema motoarelor termice, animate de cuplul putere-mișcare / frână, și la ilustrația sistemelor de flux. Similar „rețelelor hidrograficeˮ naturale, supuse proceselor de „ramificare și deschidereˮ către mai multă resursă, întru organizare și longevitate, marșul istoric spre libertate și confort al speciei om & mașină descrie o „configurație arborescentăˮ, ai căror „curenți se modifică pe măsură ce societatea devine mai avansată, mai civilizată și mai bogatăˮ. Din diagrama sistemelor de curgere organice, riverane, politice, economice, sportive pe care le studiază, autorul extrage constanta schimbării, bucla în S a mișcării eterne, sinonim al vieții înseși, care tatonează, subzistă, contagiază și unește, ierarhizează, tinde să se răspândească în mai multă viață.
S-ar părea că dezvoltarea biologică, tehnologică, ș.a. reconfigurează formele obiectelor într-o dublă direcție: le amplifică dimensiunile, majorându-le puterea, viteza și durata de viață, sau le miniaturizează, conferindu-le o sofisticată structură internă. Cunoașterea ca flow urmează un design dendritic asemănător. Precum un gaz sau un lichid care coboară spre condiții mai joase de temperatură și presiune, cunoașterea se scurge natural, descendent, de la creatorii la distribuitorii ei culturali și se transformă într-un proces al deschiderii „canalelor și eliberării curgerii ideilor mai buneˮ.
Evoluția materiei către complexitate este inevitabilă, neîntreruptă, postulează Adrian Bejan. În orice domeniu am privi, viața, adică mișcarea, vor curge, în ciuda obstrucțiilor artificiale, deci ar trebui previzionate și canalizate cu inteligență —așa cum o dovedește succesul prognozelor constructale și al optimizărilor inginerești. În ciuda fertilității ei evidente (am putea, oare, concepe literatura ca pe un sistem de curgere?), prioritară îmi pare ameliorarea exprimării ideii în jurul căreia e construită cartea. Unele enunțuri și formule rămân parțial lămurite („specia om & mașinăˮ, „evoluția în salturiˮ, „evoluție convergentăˮ, ș.a.), altele sunt resemnificate forțat (noțiunea morală de „bineˮ), dacă nu exagerate de-a dreptul („capitalismul e firesc. Se întâmplă de la sine. E un fenomen naturalˮ).
Predicții de tipul „viața nu va crește la infinitˮ (creșterea populației își va atinge plafonul, etc.) se apropie vertiginos de frontiera entropică („vitezele vor continua să creascăˮ, asocierea complexității cu incertitudinea), sau părăsesc cadrul „mai cuprinzător al viețiiˮ, lesne de integrat expansiunii universale de după Big-Bang. Mai presus de toate, perspectiva unilaterală, asumată în baza absolutismului explicativ al fizicii, restrânge raza de influență a lucrării. Interesul anterior acordat raportului numărului de aur și a șirului Fibonacci întărește bănuiala că domnul Bejan a căzut în mrejele frumuseții designului matematic, fapt care îl face să ignore idei atrăgătoare (spre exemplu, cea a complexității multidimensionale),roadele unei intuiției care nu înșeală: „Pădurea cea mai adâncă în care te poți rătăci e însuși fenomenul vieții. Fiecare cercetător al vieții se află în interior, ca o nervură într-o frunză dintr-un copacˮ.
De bună seamă, lectorului pasionat de știință, și nu numai lui, toate aceste scăderi nu îi pot diminua plăcerea descoperirii uneia dintre cele mai provocatoare cărți ale momentului.
