Tony Hoagland
Să nu spui nimănui
Eram căsătoriți de șase sau șapte ani
când soția mea mi-a spus, într-o după-amiază în timp ce ne aflam în bucătărie,
că țipă sub apă atunci când înoată—
și că, de fapt, sunt ani de zile de când țipă
sub apa albastră cu clor a piscinei din cartier
unde înoată, tot a doua zi.
Își ungea pâinea prăjită, nu ca și cum ar fi
ascuns ceva,
nici de parcă ar trebui ca eu să mă consider
vinovat pentru țipetele ei,
și nici de parcă ar fi fost cazul să trecem la o terapie
chiar în acel moment, pe masa din bucătărie
— De obicei, mi-a spus ea,
și am văzut-o întorcându-și fața pătrațoasă în sus
ca să ia o gură de oxigen,
apoi coborî din nou în masca rece și umedă a inconștientului.
Cine știe, poate că toți țipă
fără glas, trecând prin viață,
păstrând politicos marele secret
că nu-i prea plăcut
să fii sfâșiat de clonțul strâmb
a ceva numit psihologie,
să fii scufundat,
iarăși și iarăși, în timp;
și cea mai adevărată, cea mai intimă
plăcere pe care o poți avea uneori
este sărutul umed
al propriei tale suferințe
Iat-o pe Kath, la ora unu pm, merge să-și facă cele douăzeci și două de ture de bazin
în piscina din cartier;
— câtă disciplină are!
Douăzeci și două de ture ca douăzeci și două de pagini,
care nu vor fi citite niciodată de nimeni.
Tony Hoagland (1953-2018) a fost un poet american, autor a opt colecții de poezie, finalist a unor importante premii literare, cum ar fi National Book Critics Circle Award, și bursier al National Endowment for the Arts și Guggenheim Fellowship. Absolvent al Universității din Iowa și a Universității din Arizona, Hoagland a fost profesor universitar al Universității din Houston și Warren Wilson – în cadrul programelor de masterat. Poezia lui Hoagland se situează între poezia confesională și cea socială.
Tony Hoagland
Don’t Tell Anyone
We had been married for six or seven years
when my wife, standing in the kitchen one afternoon, told me
that she screams underwater when she swims—
that, in fact, she has been screaming for years
into the blue chlorinated water of the community pool
where she does laps every other day.
Buttering her toast, not as if she had been
concealing anything,
not as if I should consider myself
personally the cause of her screaming,
nor as if we should perform an act of therapy
right that minute on the kitchen table,
—casually, she told me,
and I could see her turn her square face up
to take a gulp of oxygen,
then down again into the cold wet mask of the unconscious.
For all I know, maybe everyone is screaming
as they go through life, silently,
politely keeping the big secret
that it is not all fun
to be ripped by the crooked beak
of something called psychology,
to be dipped down
again and again into time;
that the truest, most intimate
pleasure you can sometimes find
is the wet kiss
of your own pain.
There goes Kath, at one pm, to swim her twenty-two laps
back and forth in the community pool;
—what discipline she has!
Twenty-two laps like twenty-two pages,
that will never be read by anyone.
