Călătoria neagră

Ei sunt firul de drum 

dintre munți,

 

sunt valea cu trecătorile , 

din zori .

 

Străbat orice licărire,

iau de mână vântul,

 

sunt neaua ce se topește ,

dinspre zori, înspre zi sau noapte,

 

caută floarea de colț din resemnare,

nu se dau în lături , nu îmbătrânesc.

 

Sunt răsăritul și apusul.

Prăpăstiile se scufundă,

 

piscurile își iau rămas-bun,

luptătorii, nu.

 

Au chipurile palide,

dar deloc reci.

 

Înălțimile inimii devin mai domoale,

ca acele de pin ,

 

prinse  

de scobitura cerului.

 

Adulmecă toate suprafețele, 

caută forma și n-o mai văd. 

 

” Tu ești călărețul, 

legănat într-un zumzet , odinioară . ”

 

” Sunt unicul semn,

căzut  pe o batistă

din spintecătura arsă…”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *