Impresii de lecturã Teodor Baconschi. 365 de lãmuriri în compania lui Laurenţiu-Ciprian Tudor

Întâlnirea cu o carte poate fi providenţialã în aceste timpuri de crescândã nelinişte care vin sã ne tulbure sufletele şi sã ne împingã în ghearele neantului. Deschizând volumul Teodor Baconschi. 365 de lãmuriri în compania lui Laurenţiu-Ciprian Tudor, apãrut la Polirom în 2019, am gãsit un reazem spiritual şi o luminã care mi-au risipit spaimele resimţite în faţa viitorului din ce în ce mai incert. De aceea, aş vrea vã sã împãrtãşesc bucuria unei lecturi dãtãtoare de curaj şi speranţã. Volumul consemneazã dialogul unui distins gânditor şi filosof cu un poet şi eseist de talent, dialog desfãşurat zilnic, pe tot parcursul anului centenar 2018, oferind cititorilor incursiuni meditative asupra identitãţii, culturii, istoriei, religiei, dar şi asupra unor evenimente de interes socio-politic din ţarã şi din strãinãtate.
Ceea ce frapeazã de la început este marcanta şi prin urmare binevenita deosebire de temperament dintre cei doi parteneri. Ei se plaseazã din primul moment în rolurile de maestru şi discipol. Teodor Baconschi este un intelectual introvertit, discret, timid, circumspect şi rezervat în aserţiuni, Laurenţiu-Ciprian Tudor se aratã expansiv, curios, exuberant, îndrãzneţ şi scormonitor. Cu o mai vastã experienţã de viaţã, îmbogãţitã de studii teologice şi rafinatã de o carierã strãlucitã în diplomaţie şi politicã, Teodor Baconschi evitã subtil întrebãrile cu tentã personalã, e refractar la subiectele de senzaţie, nu-şi vorbeşte de rãu inamicii, se fereşte de ispitele bârfei, îl deranjeazã discriminãrile. Lui, dupã cum singur mãrturiseşte, îi place sã danseze şi de aceea rãspunsurile pe care i le dã neobositului sãu interlocutor au graţia, precizia şi fermitatea unui balet de înaltã clasã.
Pe de altã parte, Laurenţiu-Ciprian Tudor este un iscoditor de cursã lungã care nu se descurajeazã, ci învaţã din eşecuri. Deşi retractilitatea gânditorului îi dã continuu senzaţia unei lupte, deoarece fiecare întrebare a sa primeşte o replicã deconcertantã, ca o pasã-surprizã într-un duel, poetul se flexibilizeazã treptat, studiindu-şi cu atenţie admirativã partenerul. Aceastã confruntare are asupra sa şi implicit asupra cititorilor un efect benefic de naturã terapeuticã. Asemenea fiecãruia dintre noi, dar înzestrat cu o sensibilitate de artist, Laurenţiu-Ciprian Tudor trãieşte panica imediatului, se zbuciumã în capcana momentului istorico-politic, e dat peste cap de imprevizibilul propriei fiinţe, îl alarmeazã curentele ideologice la modã, îl deprimã ravagiile fãcute de ştiri false, deplânge degringolada culturii şi dispariţia valorilor legate de familie, tradiţie şi eticã. Multe din întrebãrile lui, puse cu sufletul la gurã, sub presiunea lui aici şi acum, au ceva din tonul imperativ al celui parcã aflat pe muchia prãpastiei.
Trepidaţia intelectualã a interogaţiei este temperatã de serenitatea adesea melancolicã a convingerilor lui Teodor Baconschi, expert în formulãri de o statuarã originalitate. Iatã un exemplu: “Impregnat de o metaforã romanticã, am avut aşadar sentimentul cã deasupra mea vegheazã o stea benevolentã. Pe de altã parte, am trãit fiecare moment de viaţã ca intelectual anxios, care se investeşte în clipã pentru a-şi tãmãdui fricile, cãutând necontenit sensul vieţii, originea întregului şi iluminarea finalã. Sunt încã pe aceastã cale, adesea descurajat, adesea convins cã, în ultimã instanţã, nu mintea poate risipi bezna, ci faptul însuşi de a muri, ca trecere şi revenire. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru impresia generalã de neîmplinire pe care mi-o dãruieşte zilnic.”
Inspirat de certitudinile pe care i le dã credinţa, gânditorul priveşte convulsiile prezentului dintr-o perspectivã mai liniştitoare: „Oricât aş fi de înclinat spre pesimism istoric şi antropologic, mã strãduiesc din rãsputeri sã-mi pãstrez nãdejdea în Dumnezeu care ne-a adunat şi pe noi din umbra Turnului Babel, lãsându-ne o fãgãduinţã de mântuire (personalã şi comunitarã).” Neaşteptate sunt rãspunsurile lui Teodor Baconschi la întrebãri aparent banale: „Ce mã face fericit? Orice moment în care maşinãria vanitãţii mele şi cea a rãutãţii omeneşti îşi opreşte huruitul”. El contrapune dorinţei de voie bunã „Tristeţea [care] este regina gravitãţii solitare şi o bunã pavãzã contra pornirilor josnice”. În mod asemãnãtor, se retrage din zona zgomotelor şi a vorbelor: „E bunã tãcerea ca fapt apofatic. Nu resimt în ea angoasa pascalianã a “spaţiilor infinite”, mute şi reci. Dimpotrivã, mã ajutã “sã-I fac loc” lui Dumnezeu”.
Chestionat despre locurile predilecte reculegerii, el ţine sã sublinieze cã „Liniştea fizicã nu e decât prilejul care pune în valoare adevãrata linişte – a minţii sau a sufletului. Ţi-e fricã sã asculţi liniştea când eşti lãuntric neliniştit. Te bucuri de ea când amplificã o stare interioarã deja atinsã…Mãnãstirile ne transmit un singur mesaj: nu te poţi linişti singur. Ai nevoie de Altul. De întâlnirea cu Cineva mai mare, mai durabil, mai subtil, mai viu şi mai adevãrat decât tine. Liniştea lãuntricã, singura adevãratã, singura transfiguratoare şi fertilã pentru suflet, e dar de sus.”
Treptat, pe mãsurã ce ajunge sã cunoascã mai bine felul de a gândi şi de a reacţiona al maestrului, Laurenţiu-Ciprian Tudor îşi nuanţeazã scrutarea, devenind un cercetãtor din ce în ce mai complex. Cei doi parteneri de dialog îşi gãsesc afinitãţi pe multiplele planuri ale cãlãtoriei pe care au iniţiat-o, descoperind împreunã, dar fiecare în mod propriu, o geografie spiritualã unificatoare. Amândoi sunt deopotrivã de atenţi la funcţia ecoului în sfera introspecţiei. Poetul îşi concepe întrebarea pornind adesea de la semnificaţia sacrã, istoricã, culturalã ori socio-politicã a zilei în care iniţiazã conversaţia, creând continuu punţi între prezent şi trecut. Astfel îşi stimuleazã interlocutorul sã mediteze deopotrivã asupra durabilului şi asupra efemerului, în aforisme de o cristalinã frumuseţe:
„Opera noastrã este înfruntarea singuraticã a timpului care ne desparte de moarte, prin nãdejdea Învierii”.
„Fãrã puterea Evangheliei, lumea noastrã e un vast cimitir”.
„Omul nu e niciodatã ridicol în prezenţa lui Dumnezeu. Pentru cã Dumnezeu e iubire şi iubirea nu râde, ci alinã, cuprinde, vindecã, înalţã sau, dupã caz, linişteşte”.
În sfârşit, rãspunzând la o întrebare privind precaritatea moralã a unor artişti celebri din Renaştere, Teodor Baconschi dã o replicã superbã: „N-am de unde sã ştiu dacã pãcatul n-a fost rãscumpãrat prin talentul pe care Dumnezeu îl distribuie oamenilor, dovedindu-le, ipso facto, elecţiunea.”
Aş mai semnala viziunea sa abisal luminoasã asupra libertãţii şi asupra morţii. Iatã câteva reflecţii memorabile de care ne putem agãţa în momentele de mare cumpãnã:
„Tratarea angoasei morţii printr-o constantã orientare spre viitor te ajutã, cumva, sã realizezi ce poţi într-un interval dat (adicã sã actualizezi virtualitatea, ca sumã de proiecte), dar te face şi sã treci pe lângã tine: eşti un soi de cãlãreţ fãrã corp, pe care propria vitezã de deplasare îl dematerializeazã”.
„Conştiinţa propriei mortalitãţi rãmâne izvorul faptelor noastre bune. În ea se manifestã taina libertãţii.”
„Relaţia omului cu timpul admite doar aceste douã scenarii: cel mai rãspândit ( timpul este o eternã întoarcere a identicului) sau cel excepţional, pus în operã de creştinism: timpul vectorial-ascendent din care a derivat şi ideea de progres. Urci tragic spre o perfecţiune viitoare (inclusiv spre cele imanentizate prin utopiile ideologice totalitare) sau baţi pasul pe loc, cãutând sã duci o “viaţã mai bunã” (consolatã filosofic) între neantul din care ai ieşit şi cel spre care te îndrepţi”.
„Pentru cã nu ne-am dorit naşterea şi nici nu ne datorãm viaţa, pentru cã nu ştim ce e viaţa de fapt şi de ce existã, libertatea rãmâne un mister pe care speculaţiile noastre filosofice, într-o singurã logicã (aceea codificatã de Aristotel), nu-l pot nicidecum epuiza…colaborãm la un proiect deschis, fãrã margini tangibile…Aş spune cã fiecare avem un scop – subordonat speciei, integrat în mozaicul mare – şi cã acest scop nu poate fi atins dacã nu preexistã în intelectul divin.”
„Ideea cã Dumnezeu ne deschide o nişã în eternitatea Sa e violent contrazisã de rãutatea pe care taina libertãţii umane o alimenteazã fãrã oprire. Dacã noi suntem liberi sã alegem, deci şi sã alegem greşit, cu atât mai liber e Dumnezeu, absolut neconstrâns cum este, sã ne dezvãluie o soluţie la care nimeni nu se poate aştepta.”