În plină sesiune n-am învățat
și am picat.
Am mers la restanță
și iar nu am luat.
Peste ceva timp am dat de o tipă
care m-a învățat
cum se face corect ridicarea la pătrat.
Înmulțirea cu doi, ce-i drept, o știam,
dar nici nu strica că o repetam.
Am învățat odată cu ea să mă organizez,
să încetez să procrastinez.
Managementul timpul e important
atunci când stai în pat cufundat în neant,
înconjurat de cărți și-o cafea,
acesta nu-i clar un mod de a lucra.
Dar nu știam și tot ea m-a învățat
să nu renunț la ce am câștigat.
Să am o motivație în ceea ce fac,
să-mi dau frâu liber când am terminat.
Încet-încet am descoperit și eu
gustul acela despre care se vorbește mereu,
de încheiere a unei sesiuni,
Magna cum laude și cu multe promisiuni.
Dar ea știa mai multă materie decât mine.
Un talent natural și se pricepea bine.
Eu nu puteam decât să am recunoștință.
Și s-o văd doar pe ea, o singură ființă.
Lucrurile își urmau cursul
și nu m-am așteptat,
ca-n plină sesiune să-și fi revendicat
dreptul de a învăța de la altcineva mai articulat.
Am stat ceva și m-am gândit.
Într-adevăr, nu era inedit.
Dar am zis: hai să vedem dacă-aș putea,
să învăț și eu cu altcineva.
Pas cu pas am colaborat.
Ne-am luat notițe și separat.
În weekend ne întâlneam să recităm împreună
cum se consumă dorul acumulat într-o săptămână.
Curând a venit licența peste noi
Și brusc mi-am amintit de alți “noi doi”.
