Mariana Sipoș: De ce a fost arestat Dinu Pillat?
Cornelia Pillat: Pentru că traiectoria vieții lui Dinu, felul lui de a fi, neamul din care se trăgea, toate acestea îl duceau direct la arestare și la închisoare. Adică a fost un destin trasat perfect pentru acea epocă, nu este cinism ce vă spun, dar toată educația și felul lui de a fi îl duceau acolo. Pentru că avea toată dârzenia Brătienilor, de a nu ceda de la ceea ce credea el; și credea în frumos, credea în literatură, credea în poezie.”
***
Dialogul de mai sus se desfășura în mai 1995, în fața camerei de filmat, într-un apartament din Drumul Taberei, în care încă se mai păstrau mobile și obiecte care aparținuseră lui Ion Pillat și fiului său, Dinu Pillat.
Fusesem în documentare la Florica, reconstituisem destinul tuturor Brătienilor, le identificasem și le filmasem casele din București în care locuiseră pentru a difuza imaginile în emisiunea pe care urma să o realizez cu un car de reportaj chiar pe terasa vilei Brătienilor de la Florica și, în mod firesc, mergând în timp pe urmele descendenților, drumul se oprea exact în apartamentul din Drumul Taberei unde locuiau soția lui Dinu Pillat și fiica lor, Monica Pillat. Ion Pillat era fiul Mariei Brătianu (una din fiicele lui Ion C. Brătianu, întemeietorului „dinastiei de Argeș” – cum a numit-o Nicolae Iorga), căsătorită cu Ion N. Pillat, un parlamentar liberal din nordul Moldovei).
Suntem, așadar în 1995. Dinu Pillat se stinsese cu douăzeci de ani mai înainte. Adevărurile ascunse în timpul comunismului ieșeau cu greu la iveală. La arhivele Securității se ajungea cu greu. Abia în 1996 avea să apară la Editura Vremea volumul Prigoana cu documentele procesului cunoscut cu numele „Noica-Pillat”, cei doi fiind acuzați a fi fost șefii a două grupări de intelectuali (în total douăzeci și cinci) cu preocupări considerate subversive, pentru care au fost condamnați la ani grei de închisoare.
Iar cartea lui Stelian Tănase „Anatomia unei mistificări” – care este o reconstituire a procesului lotului Noica-Pillat – va fi și ea publicată abia peste doi ani, în 1997.
Așadar, la începutul anilor 90, Dinu Pillat era considerat un critic și istoric literar (în urma cărților apărute după eliberarea lui din închisoare în 1964), și mai puțin un romancier, deși romanele lui din anii ’40, Tinerețe ciudată și Moartea cotidiană, fuseseră reeditate după moartea scriitorului, prin grija fiicei lui. Despre calvarul vieții lui Dinu Pillat (în închisoare, dar și după eliberare, când, doar cu câteva luni înainte de a muri, este dat afară de la Institutul „George Călinescu” condus atunci de Zoe Dumitrescu-Bușulenga – care refuză până și să-l primească în audiență, despre romanul Așteptând ceasul de apoi confiscat la arestare de către Securitate și considerat pierdut, aflam abia atunci. Și tot atunci, de la Cornelia Pillat am aflat că o tânără cercetătoare își dădea doctoratul cu o teză despre Dinu Pillat. Tânăra cercetătoare, pe care am invitat-o apoi de două ori (în noiembrie 1995 și în mai 1999) în emisiunile mele dedicate lui Dinu Pillat, să vorbească despre demersurile ei neobosite în scopul găsirii manuscrisului confiscat de Securitate, este astăzi vocea cea mai autorizată în ceea ce privește destinul lui Dinu Pilllat. Se numește Carmen Brăgaru. Recent, am reluat vechile noastre convorbiri despre scriitorul care ne-a unit.
Mariana Sipoș: Cum l-ai descoperit pe Dinu Pillat?
Carmen Brăgaru: În anul V de facultate (seria mea beneficiind de un an în plus de formare, pentru a recupera timpul irosit în lunile de după Revoluția din decembrie ʼ89), am ales să urmez un curs opțional, ținut de Eugen Simion, despre romanul românesc din cel de-al patrulea deceniu al secolului trecut. În acel context am auzit întâia dată despre prozatorul Dinu Pillat, prezentat nu oricum, ci ca autor al unui roman foarte modern, cu influențe din opera lui James Joyce, și anume Moartea cotidiană. Căutându-l, din curiozitate, în biblioteca facultății din Pitar Moș, l-am citit în varianta reeditată la Cluj în 1979, cu o prefață de Ana Maria Boariu și o postfață de Monica Pillat. În fișierul bibliotecii am descoperit ulterior și volumul din 1984, în care Monica Pillat aduna toate cele trei romane ale tatălui ei. Scriitura lui Dinu Pillat mi s-a părut a fi autentică, medelenizantă în primele două romane și neorealistă în cel de-al treilea, cu evidente influențe dostoievskiene și mai puțin joyceene, deși purta amprenta primenirilor gidiene din epocă, iar viața autorului, atât cât se putea întrezări printre rândurile îngrijitoarelor celor două volume, avea încă zone multiple de explorat. Pe scurt, mi-am dorit să aflu mai multe. Privind retrospectiv, în cheie spirituală, precum în aparent paradoxala afirmație atribuită Sfântului Augustin, aș fi tentată să spun și eu că nu l-aș fi găsit, dacă nu m-ar fi căutat el mai întâi.
M.S.: Ce te-a determinat să-l alegi ca temă de doctorat?
C.B.: Suferința existențială abia intuită la acea vreme, ideea de recuperare a așa-zișilor autori „minori”, care în detrimentul împlinirii menirii lor literare, au luptat donquijotește cu sistemul, nu în ultimul rând, pista de cercetare ce se deschidea într-o epocă în care documentele de arhivă, cele ale proceselor din anii ʼ50, erau la mare căutare. Imediat după absolvirea facultății, m-am înscris la doctorat cu această temă monografică, prof. Eugen Simion, care îmi condusese și lucrarea de diplomă despre proza fantastică a lui Mircea Eliade, declarându-se mai mult decât interesat de un asemenea subiect. Țin minte că la examenul de admitere la doctorat, Dumitru Micu, aflat în comisie, m-a întrebat dacă Dinu Pillat chiar merită o cercetare doctorală. Mărturisesc că am fost descumpănită. Eu așa simțeam, dar aflându-mă abia la începutul drumului, nu aveam la îndemână prea multe dovezi sau argumente. Ele au apărut în anii de documentare care au urmat și cred că s-au dovedit edificatoare.
M.S.: Într-una din filmările mele, doamna Cornelia Pillat spunea despre manuscrisul de negăsit în arhivele Securității: „Romanul pe care-l scrisese a fost interpretat ca un roman legionar. Aș da nu știu ce să-l am, să apară și să se vadă ce fel de roman este, pentru că Dinu arată în el prăbușirea unui tineret a cărui putere este indusă în eroare”. Romanul a fost în cele din urmă descoperit și publicat în 2010. Din păcate, Cornelia Pillat nu mai trăia, murise în 2005. Care este povestea acestei „descoperiri”, considerate efectiv, după atâția ani de căutări, „senzațională”?
C.B.: Manuscrisul celui de-al patrulea și ultim roman scris de Dinu Pillat, Așteptând ceasul de apoi, devenit principalul cap de acuzare în Procesul lotului Noica-Pillat și atrăgându-i condamnarea la 25 de ani de muncă silnică, nu a fost să fie descoperit în anii ʼ90, când îmi făceam documentarea pentru teza de doctorat, nenumăratele cereri și memorii adresate conducerii SRI în acei ani rămânând fără ecou. Răspunsurile oficiale induceau ideea că manuscrisul ar fi fost pierdut, dacă nu chiar distrus. În epilogul monografiei mele Dinu Pillat – un destin împlinit, cu o convingere îndărătnică în adagiul bulgakovian „manuscrisele nu ard”, scriam că există și ipoteza rătăcirii în arhivele succesive ale Securității, întrucât existaseră înainte de 1989 direcții speciale care ulterior fuseseră mutate în alte sedii din București, la Pitești sau în alte orașe de provincie. Aflasem în acea perioadă și despre un demers rusesc de recuperare a manuscriselor confiscate de cenzură, într-o primă etapă cei implicați descriind haosul ce domnea în depozite și numărul copleșitor de materiale. A fost temeiul pe care mi-am nutrit speranța și răbdarea. Abia după înființarea și consolidarea CNSAS s-a produs miracolul: la împlinirea unei jumătăți de veac de la sentința procesului, la 1 martie 2010, o cercetătoare din cadrul instituției, Raluca Spiridon, a anunțat senină participanții la lansarea celei de a doua ediții a volumului Prigoana de la Editura Vremea), că a descoperit din întâmplare, în Fondul Bibliotecii CNSAS din sediul Arhivelor de la Popești-Leordeni, un dosar conținând dactilograma romanului.
M.S.: Ce ți se pare semnificativ în destinul lui Dinu Pillat, acum, la 100 de ani de la nașterea lui?
C.B.: Am fost întotdeauna interesată, dincolo de talentul scriitoricesc, de calitatea umană a celui care mânuiește condeiul, calitate dată nu numai de genele moștenite, de educația primită sau de cultura dobândită, ci și de încercările de care a avut parte și, mai ales, de modul în care a reacționat în cazuri de forță majoră. Din această familie rară, fac parte majoritatea celor de care m-am ocupat de-a lungul vremii: Dinu Pillat, Ioan Ladea, Marta Cozmin, Genoveva Logan. Genul lor proxim este cvasianonimatul, în ciuda biografiilor ieșite din comun, presupunând cazne fizice și spirituale, pe care le-au trecut neștirbindu-și demnitatea umană. Au fost și sunt pentru mine lecții de viață și modele de urmat.
***
Noiembrie 1995. În direct la TVR:
Mariana Sipoș: Ce a însemnat în evoluția dumneavoastră Dinu Pillat? Sunteți și poetă și profesoară la universitate…
Monica Pillat: Ceea ce încerc eu să fac, ca o mesageră a tatălui și a bunicului meu, este să insuflu studenților mei dragostea pentru cultură, care este singura noastră ancoră și singura noastră salvare, așa cum a fost și pentru ei. Și dacă am învățat de la el această lecție de supraviețuire prin frumos, încerc să o dau mai departe!”
( text apărut în „ Luceafărul de dimineaţă”)
