După mine, potopul, nu e o formulă academică, dar mulți doctrinari și-o însușesc. Să nu credeți că dictatorii actuali sau apuși sunt de capul lor. Nici vorbă! Toți au avut în spate câte un ideolog care le-a justificat atrocitățile. Viața este ca un cer limitat, însă unii vizionari pot vedea și ce e dincolo de orizont. Din categoria asta, bătrânii cinici nu sunt complet lipsiți de previziuni. Mă gândesc la Aleksandr Dughin dintr-o lungă listă de promotori savanți ai crimei pentru nesupunere, începând pesemne cu intoleranța religioasă din Evul Mediu. Îmi vine în minte și un De Maistre, însă lista e lungă. Toți sunt de acord că teroarea e cea mai bună metodă de a conserva puterea, dar nu una infailibilă. Și au de partea lor un argument imbatabil: încercarea de a schimba o situație de fapt generează alte probleme, nu întotdeauna rezolvabile și de multe ori cu mult mai grave. Revoluția franceză ori cea rusă sunt cel mai adesea invocate și date de exemplu într-un asemenea context, însă nu ne e rușine nici cu revoluția română în anumite privințe. Sunt curios ce-și poate reproșa un dictator cu spectrul ghilotinei care planează deasupra capului? Ce-o fi fost în mintea lui Ceaușescu după ce și-a achitat datoria externă? Ce-o fi gândind Putin văzând că vocile contestatare se întețesc? Probabil, seduși de filozofii de palat, vor să vadă cu ochii lor împlinirea unor previziuni, dar nemernicul ăsta de timp nu-i lasă îndeajuns. Și atunci își spun oarecum împăcați că ce are să vină n-are cum să fie mai bun. Degradarea va cuprinde tot după ce nu vor mai fi: ”apres moi, le deluge!”. Până la urmă e un pașaport rezonabil ca să poți pleca dincolo fără prea multe formalități.
Principala meteahnă a unui regim totalitar, fie el și cu bune intenții, o reprezintă încercarea de a modela caractere ”la rindea” și a crea omul nou în numele unui singur ideal considerat țelul suprem. După cum bine știm un astfel de demers nu este lipsit de suferințe pentru cei care se lasă mai greu reeducați. Orice alt ideal care se opune celui oficial trebuie stârpit. Ori, după cum se știe, școlile de gândire au abandonat ideea unui sistem de valori unic în care un singur adevăr era valabil într-o speță anume, iar acesta nu putea intra în contradicție cu alte adevăruri. Dacă luăm ca valori fundamentale libertatea și disciplina, la un moment dat ele pot genera un conflict. Nu le putem avea în aceeași măsură pe amândouă. Unii pun mai mult preț pe libertate și nonconformism, alții pe ordine și disciplină, unii preferă cumpătarea, alții risipa pe care o traduc prin bunăstare. Și da, unii preferă să facă dușuri împreună, în timp ce ceilalți se săpunesc separat, idealul de frumusețe diferă și el, iar exemplele pot continua.
În general scopurile în viață ale oamenilor sunt complet diferite. Chiar în interiorul aceluiași individ diferă de la o vârstă la alta și determină opțiunile politice permanent în schimbare. Ajungem, iată, la pluralismul ideilor și al opiniilor. În consecință, și al partidelor politice care ne conduc. Orice încercare de-a impune unui alt stat sau propriilor cetățeni un mod de viață, un set de valori, o anumită conduită, nu poate da naștere decât la un conflicte pe termen lung. Suferința provocată ființelor umane, amputarea conștințelor, ”denazificarea”‒ cum mai este numită propagandistic ‒ nu-și poate găsi nicio justificare, în niciun fel. Cu atât mai puțin clamarea unui efort colectiv susținut în durere, chin și mizerie de dragul unei ”iluzorii vulpi a fericirii” ce va să vină, ca să citez titlul unui foarte frumos roman scris de Doina Popescu. Este ceea ce Putin și în general orice curent naționalist nu poate înțelege.
