Contemporani unei istorii “în marș” – ca să folososesc o expresie preferențială a epocii pe care (ea, istoria) a creat-o – Ţvetaeva, Pasternak, Gorki, Maiakovski, Esenin, Bulgakov formează o grupare culturală pentru care cadența inregimentării implică analitic în asemenea măsură încât echilibrul înțelegerii devine o totală imposibilitate. Marca definitorie mi se pare suspensia chestionării; întrebări fără răspuns definesc destine al căror paralelism pare a se interfera dirijat parcă de o “mână nevăzută” dar inevitabil prezentă.
Poate mai mult decât oricare altul, Bulgakov ne ajută cu prisosinţă să ne apropiem de ceea ce se întâmplă ori mai corect de ceea ce determină reacția umană – singulară sau colectivă – când realul știut deraiază în direcții fie și previzibile, dar catastrofice. Bulgakov scrie, pe parcursul întregii vieţi (scriitoriceşti) – cam între 1917, când începe să publice şi 1940, când se stinge – volumul “Corespondenţă- Jurnale”din care informaţia cotidiană traduce “bătălia” înțelegerii – ce să mai vorbim de cea a acceptării – pentru că viața se desfășoară mai tot timpul pe “muchie de cuţit” și atunci nu se știe ce sau dacă se va păstra ceva din noianul de trăiri fie personale fie de ansamblu, mai ales atunci când personalitatea contorsionată a unui talent ieşit din comun “collide” cu impotenţa limitelor umane, ale lui sau ale celorlalţi.
“None of us can help the things life has done to us.” zice Eugen O’Neill și parcă (poate) niciodată istoria nu știm să fi fost tulburată atât de complex inevitabil când revoluții și războaie se suprapun, se amalgamează ori și și mai și se rostogolesc unele într-altele ca într-un “blender” a cărui “producție” finală n-are gust, n-are culoare, e că zaibarul ăla pritocit amatoristic că poate fi confundat cu orice și atunci omul se simte suspendat undeva pe sârma întinsă a acrobatului care încearcă traversarea (ca la circ!) fără plasă de siguranță.
Și cum în Rusia care n-au dispărut încă și Sovietele care n-au apărut încă (suntem in prima parte a sec. trecut) efectele epocii par a fi cel mai violent aplicate, intelectul plătește prețul trecerii fără menajamente: Ţvetaeva, Esenin, Miakovschi “alunecă” inevitabil pentru că echilibristica unor momente fie personale fie oficiale îi dezechilibrează – se sinucid – Gorki rezistă“agățat” de idei și speranțe fără șansa ieșirii din “Azilul de noapte” altfel decât cu decizia definitivă (suspectată) a lui Stalin și, desigur, Bulgakov , “maestrul” debusolat a cărui “margareta” execută piruetele tragice ale inacceptării.
În “Corespondenţă- Jurnale”, mărturie directă și cumva transcriere în real a romanului “Maestrul și Margareta”, OMUL Bulgakov – nevrotic, schizoid chiar se zbate într-o viaţă care chiar dacă nu-i precară îl marginalizează, îl ţine izolat într-un fel de întuneric perceptual materializat în ultima instanţă în orbirea spirituală şi fizică din ultimul an al vieţîi… şi nu avea decât 49 de ani… Asa cum CREATORUL Bulgakov agonizează fără putinţă de scăpare, opera lui rămânând în afara comunicării pe care o ştie posibilă, “verificarea” valorică, pe care şi-o doreşte, dovedindu-se până în final utopică – sovietismul stalinist în ofensiva instalării definitive sufocând orice încercare de “ieşire la rampă”.
Aplauzele nu vin!
Jurnalul, însemnările acestea zilnice prin care pătrundem într-o anume intimitate, sigur că pe măsura permisiunii care o compun, nu este deloc lectura mea preferată. Mi s-a părut întotdeauna o aşa “un easy” ochiadă pe gaura cheii, nepoliticoasă curiozitate, pe cât de neavenită pe atât de necivilizată. Limită personală, recunosc, dar mizeriile vieţii, consider eu, sunt stanţe individuale, ele ar trebui să rămână în spaţiul acela închis în care ne înscriem şi în care ne consumăm indiferenţi (am vrea!) la voinţele din afară .
Bulgakov nu s-a sfiit să lase larg deschisă uşa intimităţii aşa ca să privim înăuntru, deloc jenaţi de ceea ce s-ar putea să ne placă sau nu, să ne sperie sau nu, să ne surprindă sau nu şi, mai ales, să înţelegem sau nu.
Scrisorile şi notaţiile zilnice se interferează, nevoia de a se dezvălui pare vitală, un caleidoscop de trăiri contorsionate de frământări trecute mult dincolo de constatarea imediată: îi scrie soţiei, pe care o adoră “și e grasă”, cum spune undeva într-o mirare continuă, scrie membrilor familiei, oficialităţilor, lui Gorki, Mariei Reinhardt, lui Stanislavski, şi unei pleiade de “personalităţi” oficiale în bătălia fără rezultat de a i se recunoaşte meritele de prozator, dramaturg, libretist, satiric observator al carenţelor vremii (mai ales!) traducător şi, în ultimă instanţă, autor al capodoperei – evident – postume, “Maestrul şi Margareta” de a cărei valoare este perfect conştient şi, conclusiv, scriindu-i chiar lui Stalin a cărui ambiguitate îl ţine în suspensia speranţei până în final.
O lume în mişcare catastrofică se dezvălue, se despoaie de ideatica dogmatică şi, în consecinţă, ne pune la-ndemână procesul distrugerii omului a cărui operă supravieţueşte în pofida oricărei logici motivate ideologic.
“Nimic nou sub soare!
Nu?
