1. Parcurgând o bună parte dintre interviurile pe care le-ați acordat, m-am gândit să vă provoc la un joc în oglinzi pornind de la anumite răspunsuri ale dumneavoastră care stăruie în minte prin forța lor sugestivă, prin aura adevărului lor. Despre tatăl dumneavoastră, Dinu Pillat, spuneați anul acesta într-un interviu publicat în revista „Dilema veche”: „El şi-a dorit să fie altfel decât părintele său, poetul, şi de aceea s-a îndreptat spre roman şi spre istoria literară, dar în esenţă i-a dus mai departe, «pe căi ocolite», amplitudinea muzicală şi i-a diversificat registrul emoţional. Rigoarea observaţiei, cadenţa frazelor, spectrul culorilor sufleteşti, căldura imploziei sunt calităţile unui liric introvertit.” Acest fir al poeziei, care-și găsește drumuri în plină lumină sau subtile făgașuri mai puțin vizibile, leagă strâns destinele unei dinastii literare. V-ați simțit îmbiată de intuiții poetice din vremea copilăriei. S-ar putea spune că poezia a fost o cale de a vă înțelege mai bine familia, timpul, rosturile?
Am venit pe lume cu o coardã liricã pe care, la începuturile scrisului meu, mi se pãrea cã ar cânta altcineva. Cu timpul, m-am gândit cã poate bunicul meu, Ion Pillat, îşi continua existenţa poeticã prin mine, nu numai pentru cã i-aş fi moştenit înclinaţia, ci şi pentru cã el nu îşi aflase liniştea de suflet în faţa timpului ireversibil. Natura solarã a mamei, ca şi spiritualizarea la care ajunsese tatãl meu, prin credinţã, m-au fãcut sã percep condiţia noastrã efemerã cu mai puţinã strângere de inimã. Nu am trãit drama însingurãrii şi nici nu m-am întristat de cele pierdute în ani, deoarece am ştiut întotdeauna cã sunt vegheatã, iar amintirile nu mi-au sfâşiat de regrete mintea, fiindu-mi alinate de presimţirea divinului. Scrisul pentru mine este un dar din dar. Compunând, încerc sã fac din departe un aproape, sã umplu de belşug golul absenţei, sã îmblânzesc spaimele, sã ţes punţi între viaţã şi moarte, sã urc treptele iubirii. Aş vrea, retrospectiv, sã le aduc alor mei împãcarea şi seninãtatea de care nu au avut parte, iar cititorilor de azi sã le aprind speranţa în bunãtate, imaginaţie şi miracol.
2. „Auzul meu e cuibul/ Auzurilor de demult”, spuneați în „Imaginația ecoului”. E o metaforă care duce cu gândul, delicat, la un gest care protejează sunetul unor alte vremi, îl adăpostește ferindu-l de estompare. Ați știut mereu să vă îmbrăcați dârzenia și perseverența într-o anume seninătate. Chestiune de temperament sau alegere care a avut un preț al ei?
Poate cã ţine de temperament dar nu în totalitate. Seninãtatea provine din certitudini, iar cea mai puternicã dintre ele, iubirea, este un izvor de energie, curaj şi luminã. Am avut privilegiul sã cunosc forţa acestui sentiment şi de aceea am invocat-o în scris, ca şi în legãturile mele cu lumea. Apoi am avut în familie dar şi în prieteni modele care mi-au arãtat cum sã perpetuez iubirea cu ajutorul memoriei, cum sã îi fac sã dãinuie în lume pe cei dragi ai mei, trecuţi dincolo. Trãiesc altfel, cu mai multã grijã, când ştiu cã îi port cu mine…
3. A face parte dintr-o dinastie literară este o șansă, dar aduce și povara unor imense responsabilități. Cât de mare e această provocare a destinului și ce v-a devoalat în timp despre dumneavoastră înșivă?
La început, am fost preocupatã sã îmi gãsesc unicitatea în ceea ce scriam, sã fiu „aparte”, sã fiu „eu”. Dar dupã ce tata a fost arestat, poeziile pe care le compuneam au venit din dorul crâncen de a fi „împreunã” cu el, în ciuda cumplitei distanţe impuse. Cumva, aceastã timpurie suferinţã mi-a temperat egocentrismul şi m-a golit de orice ambiţie, iniţiindu-mã benefic în tainele altruismului. De aceea, eu nu am trãit „conflictul între generaţii” pe care, de pildã, tatãl meu l-a resimţit întru câtva faţã de pãrintele sãu. Apoi, crescând într-o familie în care bunica mea paternã, pictoriţa Maria Pillat-Brateş, adunase materiale şi copiase scrierile inedite ale soţului ei pentru îndepãrtatul proiect al restituirii operelor complete, în care fiul alcãtuise ulterior o antologie din lirica tatãlui sãu, în care mama mea continuase sã pãstreze vie flacãra memoriei atât prin propriile amintiri cât şi prin reeditãrile şi îngrijirile de ediţii ale scrierilor soţului şi socrului ei, am descoperit bucuria incomparabilã a slujirii „celuilalt” şi am rãmas în duh cu pãrinţii şi cu bunicii mei, având grijã de operele lor. Mã aflu într-un acasã de nepierdut. Ce aş fi eu fãrã ei?
4. „Puţini ştiu ce înseamnă disperarea pe care o ai când eşti fericit.”. Această frază ce revine în mărturisiri și care se referă la momentul când ați aflat că tatăl dumneavoastră s-a întors din închisoare arde pagina prin intensitatea ei și lasă ca umbra unui gol să dea o anume tonalitate prea-plinului. Redescoperirea romanului „Așteptând ceasul de apoi” să fi fost o altă fericire în care s-a insinuat acea nuanță a disperării?
Este adevãrat cã ani şi ani de zile m-am întrebat când se va îndura Dumnezeu de acea scriere a tatãlui meu şi o va scoate la luminã. Pãrea iremediabil pierdutã, însã, de fapt, nu îi venise „ceasul”. Iatã o înţelegere diferitã a timpului care se coace, pânã când ni se revelã într-un sens providenţial. Descoperirea acestei cãrţi condamnate în 2010, dupã 50 de ani de la Procesul Noica-Pillat şi la 35 de ani dupã moartea autorului, a echivalat pentru mine cu o înviere. Nu doar romanul, socotit de tata ca fiind cel mai izbutit din câte scrisese în tinereţea sa, ci însuşi sufletul lui de demult se întorceau din nou în lume. M-au cuprins sfiala şi recunoştiinţa cã mi s-a hãrãzit mie şansa de a fi martora divinului deznodãmânt. Am avut, dupã aceea, onoarea de a îngriji scrierea care a fost publicatã de Editura Humanitas, în luna mai a aceluiaşi an.
5. Timpul apare mereu în scrisul dumneavoastră. Fiecare vârstă, fiecare încercare schimbă lentila prin care-l privim. Ce aduce acum în rotirile lui, ce lasă să se îndepărteze?
Ai spus bine „rotiri”, deoarece timpul, în viziunea mea, nu se deplaseazã liniar, de la un capãt al vieţii la celãlalt, ci aduce şi adaugã mereu noi înţelesuri trãirii. O reprezentare vizualã a acestei percepţii o gãsim în cercurile concentrice ale trunchiului de copac în creştere. Am convingerea cã nu ne schimbãm fundamental modul de a fi şi de a gândi în timp, ci ne îmbogãţim mintea şi ni se lãrgesc orizonturile sufletului cu fiecare an. Pe mãsura înaintãrii în vârstã, omul intrã într-o binecuvâtatã surdinã, partea începe sã se armonizeze cu întregul, discrepanţele se şterg, fiinţa se muzicalizeazã într-o împãcare cu sine şi cu lumea.
6. Bunicul dumneavoastră s-a stins la 54 de ani și nu ați apucat să-l cunoașteți. Tot la 54 de ani se stingea tatăl dumneavoastră, prea tânăr pentru a se devoala în bogăția vârstelor ce vor fi urmat. Acum câteva luni spuneați: „Memoria iubitoare este ca răspîndirea luminii din lumină în Noaptea Învierii. Ea ne ţine împreună dincolo de viaţă şi de moarte”. Ce ați descoperit dizolvând acest aparent hotar, ce vi s-a revelat în osmoza unor lumi aparent ireconciliabile? E această râvnă a iubirii veghetoare o cheie magică ce deschide orizonturi lăsate altfel în indefinite suspensii?
Am descoperit ceea ce aş numi „iubirea de apoi”. Moartea fiinţelor apropiate poate produce o spargere de orizonturi. Ruptura fizicã suferitã în aceastã despãrţire teribilã a fost, în cazul meu, vindecatã treptat de reîntregirea sufleteascã pe care am simţit-o, înţelegând pânã la urmã cã, atâta vreme cât eu exist, cei dragi ai mei nu pot dispãrea. Pe de altã parte, trãiesc frumuseţea acelui sentiment infinit, eliberat din limitele pãmânteşti, frumuseţe care mi s-a revelat dupã moartea tatãlui meu. Atunci, într-un vis de noapte, el mi-a spus cã, fiind pretutindeni, poate veni de oriunde ca sã fim împreunã, cã nu mai suntem condiţionaţi de un timp anume, regãsindu-ne totdeauna, în orice moment. De aceea nu ar trebui sã ne lamentãm când ne este dor de cei plecaţi, deoarece dorul este calea de a fi şi de a rãmâne împreunã cu ei. Pentru mine rugãciunea şi scrisul sunt la fel de alinãtoare.
7. La 150 de kilometri de Iași se află Miorcani, un loc al culturii române care are rezonanțe profunde. Pia Pillat nota într-o scrisoare adresată mamei dumneavoastră, Cornelia Pillat: „Miorcanii, pe care Dinu şi cu mine i-am cunoscut şi care ne-au posedat (sau cel puţin pe mine m-au posedat), ţineau loc într-un fel universului tolstoian şi cred că toate acele moşii sau conacuri nord-moldoveneşti se situau într-un timp, într-o eră, într-un spaţiu scos din orice dimensiune contemporană.[‚…] casa era vrăjită şi adormită în somnul – pe jumătate coşmar, pe jumătate uitare – care încremenise anumite locuri peste care se rostogolise istoria cu tot tragismul ei.”. Au existat speranțe legate de generoasa donație făcută de familia Pillat Arhiepiscopiei Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei cu aprope douăzeci de ani în urmă, speranțe care au amorțit în lipsa acțiunii. Anul trecut s-au ivit semne încurajatoare care prevesteau că acest loc emblematic va fi scos din somnul-uitare, reabilitat și readus la viață, dar ele, pare-se, nu s-au materializat încă. Într-o proiecție ideală, care poate ar da un impuls unei viziuni pe cale să prindă contur, cum ați vedea acest loc din perspectiva unui arhitect spiritual, ce l-ar face să își regăsească forța de simbol și cum ați defini această forță?
O casã pãrãsitã, cum e acel conac de la Miorcani, e ca o scoicã golitã de valuri şi, când mã uit cum e lãsatã în continuare de Mitropolia Moldovei şi a Bucovinei sã se deterioreze şi sã se macine în timp, mã cuprinde jalea. Atunci în anii 80, când mama şi cu mine am adus cãrţi, tablouri, mobile, covoare şi fotografii de familie pentru înjghebarea unui muzeu Ion Pillat în casa administraţiei, camerele s-au încãlzit, au prins culoare şi personalitate, dar lipsa unui custode acolo şi a unui paznic a avut drept consecinţã vandalizarea acelui loc la începutul anilor 2000. Fãrã respectul pentru cultura şi tradiţia aşezãmântului şi în absenţa memoriei veghetoare, asemenea hoţii sunt inevitabile. Din acest motiv, mama şi cu mine am donat casa şi parcul Mitropoliei care s-a angajat sã înfiinţeze acolo un Centru Pastoral şi Cultural Ion Pillat. Au trecut de atunci aproape 20 de ani şi conacul se aflã într-o avansatã ruinã. Nu existã scuze pentru aşa ceva. Eu nu mai am puterea şi nici mijloacele sã lupt, dar mulţi distinşi intelectuali din Botoşani şi din Iaşi şi-au manifestat în scris şi public indignarea faţã de atitudinea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei care lasã în paraginã o astfel de moştenire. Se pare cã demersurile lor nu au gãsit nici acum mult aşteptatul ecou. Ca arhitect spiritual aş încerca sã adun între pereţii casei de altãdatã oameni cu dragoste pentru istoria şi valorile noastre creştine şi literare, aş propune lecturi din scrierile celor de azi şi de ieri, prelegeri şi şezãtori, aş crea o atmosferã prielnicã meditaţiei şi reculegerii, convinsã fiind cã, fãrã temelia trecutului, prezentul se prãbuşeşte. Locul însufleţit astfel ar deveni o oazã, un refugiu dar şi un prilej de mândrie pentru miorcãneni şi nu numai.
8. „Mi-am dat deodată seama că trecutul nu trebuie privit nici prea de-aproape şi nici de prea departe. Justa distanţă îl salvează şi ne alină pentru tot ce s-a pierdut.” Care este acea justă distanță acum?
Într-adevãr, amintirea iremediabilului pierdut te poate sminti de durere. Dacã te detaşezi prea mult, ajungi sã te înstrãinezi de tot ce a fost şi nu mai este. Justa distanţã, dupã mine, este acel punct din spaţiul sufletesc în care se poate reface armonios liantul între prezent şi trecut. Sã ne gândim la Robinson Crusoe, eroul romanului lui Daniel Defoe, care, pentru a supravieţui pe insula virginã, aduce de pe corabia naufragiatã instrumentele civilizaţiei. Dar chiar şi dupã ce reuşeşte îmblânzirea locului prin recursul la memorie, Robinson nu cunoaşte împãcarea. Cu ochii în larg, aşteaptã nava care l-ar putea aduce în lumea din care a plecat. Dupã o vreme, ajuns înapoi acasã, nu se mai simte bine nici acolo, având nostalgia insulei. Când se întoarce la ea, o gãseşte plinã de oamenii stabiliţi între timp şi spaţiul dorit i se pare sufocant. Eroul lui Defoe nu-şi mai aflã nicãieri locul deoarece nu şi-a gãsit distanţa potrivitã.
Cred cã cineva care ar vrea sã atingã comfortul sufletesc, pentru a se acomoda cu tot ceea ce a trãit, ar trebui sã-şi transforme trecutul în dar şi sã-l ofere prezentului care nu-i aparţine numai lui, ci şi celorlalţi. În acest fel, trecutul i s-ar încãrca de vigoarea vieţii, singularul i s-ar acorda la plural, iar prezentul i-ar capãtã siguranţa şi parfumul experienţei lãsate de cei de dinantea lui.
9. „Aşteaptă să descoperi ce bun poate fi timpul care treptat ţi-arată cine eşti şi-ţi umple mintea ca un stup de mierea vieţii.” Există ceva ce ați amânat să faceți și apoi timpul i-a dat rotunjime și sens la momentul potrivit?
Multe din proiectele pe care mi le-am propus au avut de aşteptat timpul coacerii. De câte ori am amânat ducerea unei scrieri pânã la capãt, am fãcut-o pentru cã nu mã simţeam încã pregãtitã. De aceea, de pildã, cãrţi mai vechi precum Corabia Timpului ori Drumul spre Emaus, sau mai noi, ca Bunicul meu fãrã mormânt. Gheorghe Ene-Filipescu (în curs de apariţie la Editura Humanitas), mi-au luat câteva zeci de ani sã le scriu, deşi nu sunt aşa de întinse ca numãr de pagini.
10. Într-o scrisoare din 6 iulie 1944, adresată viitoarei sale soţii, Cornelia, Dinu Pillat nota: „Simt în mine, larvar, un elan altruist, o nevoie de dăruire faţă de suferinţa atâtora, o credinţă în cuvântul izbăvitor al lui Iisus. Dar, pentru moment, toate sunt doar virtualităţi… Doamne, de aş putea ajunge în viaţă nici un Zola şi nici un Dostoievski, ci doar un om ca prinţul Mîşkin […]! Ar fi de ajuns, ca să-mi justific existenţa.”. Care este moștenirea lui Dinu Pillat ca o sumă a cărților scrise, a celor nescrise, dar care-l ispiteau, a trăirilor și încercărilor lui, care este semnul prin care personalitatea lui transcende vremurile?
Toţi cei care l-au întâlnit pe tatãl meu nu i-au putut uita bunãtatea, cãldura inteligenţei, rafinatul spirit critic, rigoarea şi lumina sufleteascã. Colegii lui de Institut, camarazii de suferinţã din închisoare, ca sã nu mai vorbim de prieteni şi de familie, i-au pãstrat nu doar o pioasã amintire, ci au vãzut în el un model de rarisimã umanitate. Ceea ce mã impresioneazã adânc este cã oameni care nu l-au cunoscut decât din ceea ce a scris se simt cãlãuziţi de memoria felului sãu de a fi. Mã gândesc la personalitãţi culturale precum Carmen Brãgaru, Ion Vianu, Horia Roman-Patapievici, George Ardeleanu, Mihai Neamţu, Nicoleta Brãtescu, Roxana Chiriţã, Alexandru Munteanu (realizatori TVR), Corneliu Lupeş (muzeograf), Ştefan Câlţia (pictor) şi mulţi alţii pentru care Dinu Pillat a devenit un reper spiritual important. Romanele din prima parte a vieţii, Tinereţe ciudatã, Moartea cotidianã şi Aşteptând ceasul de apoi, dar şi evocãrile şi scrierile de istorie literarã de mai târziu l-au fãcut pe tatãl meu sã fie un inspirat slujitor şi apãrãtor al valorilor culturii noastre creştine.
11. Mărturisiți într-una dintre poeziile din volumul „Întredeschideri”: „Oriunde-aş merge, sunt acasă,/Raiul din mine nu mă lasă/Nici să mă pierd, nici să mă-ntunec”. V-ați luptat o viață cu uitarea lăsând să răzbată lumina acestui rai interior. Ilustre familii de cărturari sau artiști s-au bucurat mai puțin de această șansă a devotamentului filial sau familial, iar moștenirile lor culturale s-au risipit ori nu au fost valorificate pe de-a-ntregul. Nu e un destin pe care să-l asumi cu ușurință și poate să te îndepărteze de la ceea ce ai fi devenit altfel. Ce sfaturi sau ce îndemnuri le-ați da celor care sunt puși în această ipostază de a reconstrui un „acasă” la scenă deschisă, de a reconstitui, printr-un perpetuu, fin exercițiu al discreției și al adevărului, ființa de cuvinte, lumile interioare ale celor pe care i-au iubit?
Nu ştiu ce sfaturi aş putea da în aceastã privinţã. Ceea ce pot spune este cã amintirile sunt preţioase nu doar prin ceea ce am trãit de-a lungul vieţii. Ele sunt şi o sursã de curaj şi de avânt care ne inspirã şi ne lumineazã calea prezentului. Memoria fiecãruia din noi strânge comori de experienţe şi revelaţii pe care le împãrtãşim cu ceilalţi, ca sã le dãm încredere şi sã ne încredinţãm lor printr-o continuitate sufleteascã. Iubirea ţine vie flacãra aprinsã în amintirea celor care nu mai sunt. Vorbindu-le despre cei de demult celor de azi lãrgim spaţiul şi timpul acestei epoci, convertindu-le într-un benefic „acasã” ce transcende limitãrile.
12. Despre cartea dumneavoastră care a încântat generații de cititori „Cei 13 și misterul” (o carte de care nu m-am despărțit niciodată oricât de departe aș fi de locul copilăriei mele), Nicolae Steinhardt spunea că e o carte” iute ca isma și blândă ca mierea”. Nu am știut atunci când o citeam, cu totul fermecată de dansul cuvintelor ei (și aici îmi vine în minte un alt lucru pe care-l spuneați, „Nu pot scrie nimic care să nu danseze pe foaia de hârtie”), că ea își află izvorul în poveștile pe care vi le spunea tatăl dumneavoastră. Există povești care încă rodesc în grădini interioare așteptându-și rândul, decantându-se lin până vor ajunge să fie spuse?
Am început de mai bine de un an sã scriu o carte intitulatã Pe panta reveriei, în care fac o incursiune în sfera contemplaţiei şi a viselor de noapte care mi-au umplut viaţa de farmec şi m-au inspirat în tot ceea ce am compus. Pasajele autobiografice alterneazã cu poveşti înflorite din aceste experienţe onirice şi cu meditaţii asupra unor texte celebre referitoare la rosturile somnului şi ale stãrii de veghe. Sper sã mai am timpul sã duc aceastã scriere la bun sfârşit.
Interviu apărut în „ Express cultural”
