Dialog realizat de ADELA RACHI și CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU.
Peter Cherches
O prefață preventivă cu privire la terminologie.
Mă autodefinesc ca fiind un scriitor de ficțiune sau prozator, niciodată poet. Cu toate acestea, sunt deseori numit poet și asta, poate, deoarece unele dintre cele mai raspândite lucrări ale mele au fost prezentate pe site-ul Poetry 180 și în antologia lui Billy Collins, ”Poetry 180”. Admit că munca mea, care nu se încadrează în așteptările standard ale ficțiunii, poate fi mai greu de clasificat, mai ales în Statele Unite, unde nu avem aceleași tradiții ale formelor de scriere creativă scurtă întâlnite în altă parte dar nu în cadrul ”tradiționalelor” nuvelă sau roman pe care le găsim în Europa și America Latină. Nu în mod surprinzător, opera mea a găsit deseori mai multă acceptare în rândul poeților decât a scriitorilor de ficțiune. Dar munca mea se dezvoltă din lecturile mele profunde într-o gamă largă a ficțiunii, lucru pe care pur și simplu nu l-am făcut în mod egal cu poezia. Mulți dintre prietenii mei sunt poeți, sunt absorbiți în istoria poeziei și în viața poeziei contemporane. Aș simți că e o fraudă să folosesc același termen pentru genul de scriitor care sunt eu. Cred că unul dintre cele mai bune răspunsuri la această întrebare de gen vine de la Lydia Davis (un spirit înrudit) într-un interviu pe care l-a făcut cu The Believer:
Există o oarecare acceptare a termenilor ficțiune flash, ficțiune bruscă etc. Însă cred că oamenii se așteptă în continuare la un fel de nuvelă miniaturală atunci când încep să citească o piesă de ficțiune flash, mai degrabă decât oferta mai puțin obișnuită care ar putea fi … meditație, joc de logică, joc de cuvinte extins, diatribă – pentru care nu există un nume general bun. Robert Walser a fost descris de un critic (destul de neflantant, cred) ca „foiletonist”. Uneori făcea referire la lucrările lui pur și simplu ca „piese de proză scurtă”.
Magazinul Publishers Weekley v-a numit “unul dintre inovatorii prozei scurte scurte”. De ce proză scurtă scurtă și care vă este principala sursă de inspirație?
Am fost întotdeauna atras de concizie, comprimare, spunând cel mai mult cu cel mai puțin, evitând specificitatea și dezvoltarea în favoarea universalelor și esențelor. Dacă ar fi să dau antecedente literare, l-aș numi pe Kafka (în special parabolele sale), Beckett, Gertrude Stein, Borges și piesele lui Julio Cortazar, care nu pot fi încadrate cu ușurință într-un anumit gen. În timpul studiilor mele post-universitare cu specializarea ficțiune, cel mai perceptiv dintre profesorii mei în ceea ce privește munca mea a fost poetul John Ashbery, cu care am făcut un tutorial individual (a acceptat să lucreze cu mine pentru că îi plăcea faptul că proza mea nu se încadra în niciun gen). La acea vreme, lucram la ”Bagatelles”, ”Bagatele” de unde ați și ales piesa tradusă anterior, ”Unde este ea?” (aici!). La un moment dat, Ashbery s-a întors spre mine și mi-a spus: ”Această lucrare este înfricoșător de simplă”.
Care este impactul muzicii asupra scrisului dumneavoastră?
Incalculabil. Viața mea este impregnată de muzică (următoarea mea carte este o colecție non-ficțiune de memorii muzicale). În măsura în care scrierea mea se bazează pe sunet și ritm, muzica este cel puțin la fel de importantă pentru mine ca literatura. Cred că preocuparea mea pentru sunet și ritm este cea care îmi pune ficțiunea undeva pe drumul către poezie.
Cum începeți un poem și se întâmplă ca primul rând să dicteze restul poemului?
Piesele mele variază. Uneori pornesc dintr-o primă propoziție iar alteori planific o succesiune de piese conexe în care premisa generală stabilește regulile pentru piesele individuale.
Inserați vreodată în poezii/ proză scurtă visele dvs (cele mai) recente?
Pornesc, deseori, din vise adevărate, precum și, mai des, din logica viselor. Am publicat acum 35 de ani o carte cu povești despre vise numită Între un vis și o ceașcă de cafea și toate acele povești au fost retipărite în cartea mea recentă Autobiografie fără cuvinte.
Cum vă alegeți personajele sau vă aleg ele pe dvs?
Personajele mele sunt în mod deliberat schițate, nu sunt scoase în evidență, sunt aproape figuri de băț, rareori dau nume sau descrieri. Singurul personaj pe deplin conturat sunt de obicei eu. Vreau să las cititorul să completeze el însuși spațiile goale, așa că las o mulțime de spații goale.
Când ați scris o poezie bună, simțiți că e mai multă lumină în lumea aceasta?
Nu, nu-mi fac iluzii mărețe cu privire la importanța scrisului meu sau a oricărei alte persoane. Mă gândesc la orice piesă pe care o scriu pur și simplu ca la un „lucru” care să bucure, deși nu m-aș plânge dacă ar face cititorul să-și pună intrebări pe care s-ar putea să nu le fi luat în considerare anterior.
Dacă e (cumva) intuitiv că o poezie e lumină, există, credeți, situații / ipostaze în care o poezie e ”întuneric”?
Nu mă pot raporta la această întrebare în niciun fel.
Poeții văd mai repede decât alți oameni viitorul? Văd ei, mai clar și mai adânc, trecutul?
Încă o dată, nu, în cel mai bun caz, scriitorii sunt meșteșugari cu o abordare convingătoare a vieții, a istoriei, și care ar putea rezona cu cititorii.
Dacă ar fi posibil așa ceva, în ce mare carte de poezie din toată lumea aceasta și din toată istoria ei v-ar plăcea să locuiți / să trăiți?
M-aș simți ca acasă printre Cronopios din Cronopios și Famas ai lui Cortazar.
Când moare o poezie bună? Moare ea, de fapt?
Poezia, când nu este citită, este în comă.
Peter Cherches, poet, nuvelist și muzician american, născut la Brooklyn, New York, în 1956. În decursul celor patruzeci de ani de activitate literară, poeziile și nuvelele sale au apărut în mai toate revistele importante de literatură americană contemporană și în diverse antologii. Revista Publishers Weekly l-a numit “unul dintre inovatorii prozei scurte scurte”. Enumerăm câteva dintre volumele mai recente: Lift Your Right Arm (Pelekinesis, 2013), Autobiography Without Words (Pelekinesis, 2017), și “Whistler’s Mother’s Son and other curiosities” (Pelekinesis, 2020).
